Dati-mi voie sa ma descarc si sa spun ce am pe suflet

M-am trezit azi dupa o mie de vise pe care le-am avut asta noapte.Am izbucnit intr-un plans isteric pentru ca iar am ajuns sa ma indragostesc ca o tampita si mi-am promis ca am sa fiu mult mai atenta cand o fac.

Dati-mi voie sa ma descarc si sa spun ce am pe suflet si daca cineva care citeste a trecut prin situatii similare sau pur si simplu priveste situatia "la rece"(pentru ca eu nu am cum s-o fac) sa isi spuna parerea, puteti sa ma certati, nu ma menajati, am trecut prin destule traume fizice si psihice incat sa ma mai supar cand cineva imi spune adevarul.

Am 30 de ani, sunt departe de romania, nu sunt trista din cauza aceasta, am un loc de munca bun, sunt implinita din acest punct de vedere, D-zeu m-a rasplatit pe partea asta si sunt recunoscatoare cu adevarat.

Pana acum 5 ani am avut o viata normala, linistita as putea spune, mici probleme peste care treceam cu usurinta.Familia mea este minunata, am cei mai buni parinti din lume, mereu au avut grija de noi chiar daca nu ne strangeau in brate des, sau nu ne aratau dragostea prin cuvinte, ne simteam iubiti si departarea asta ne apropie si mai mult.Am invatat atunci cand merg acasa sa-i strang in brate, sa le spun cat de dor imi este de ei, chiar daca zilnic vorbim la telefon sau pe internet.

Fratii mei sunt si ei plecati in alta tara, doar ca ei sunt toti in acelasi oras, le este mai usor decat mie, cand au o nemultumire, dau fuga unul la altul si parca vad viata cu alti ochi.Ii iubesc enorm pe toti, ne vizitam o data la 2-3 luni chiar daca vizitele se limiteaza doar la un weekend, dar este atat de important pt mine, revin in tara in care sunt acum mult mai plina de viata si cu energie pozitiva.

Daca ar fi sa ma descrie cineva care nu ma cunoaste foarte mult, ar spune ca sunt foarte optimista, ca desi am unele caderi, ma ridic repede, ca sunt tare.

Acum 6 ani am cunoscut un barbat credeam ca e minunat dar s-a dovedit a fi un cosmar, am avut o relatie care ma implinea, insa viata ne-a dus in punctul in care am hotarat sa nu mai fim impreuna pt ca nu drumurile noastre au luat directii diferite.Am suferit amandoi, eu mi-am revenit pt ca aveam pe cei dragi langa mine, el nu.Dupa un an de la despartirea de el, am primit o "lectie" pe care nici o femeie nu trebuie sa o primeasca.S-a gandit fostul meu prieten ca a suferit mult prea mult cand am hotarat sa ne despartim, asa ca mi-a "aplicat" o corectie fizica, sa simt si la propriu ce inseamna durerea.Credea ca viata mea era prea frumoasa si ca trebuie facut ceva in sesnul asta.

Va imaginati si singure ca trauma fizica a trecut dupa o luna aproximativ, insa cea psihica ma termina pe zi ce trece.Mi-am vazut moartea cu ochii si cei care nu trec prin asa ceva nu au cum sa inteleaga decat partial.Aceasta poveste urata o stiu doar parintii mei, nu am vrut sa impartasesc cu nimeni experienta mea, de rusine, de frica poate, dar in special de faptul ca in toata durerea si derutarea mea din primele zile de dupa, eram constienta ca lumea ma va arata cu degetul si imi va inrautatii situatia.

Asa ca am zacut in pat mult timp, tresaream la orice miscare din camera, nu vroiam sa vad lumina zilei, mama mea era foarte rabdatoare cu mine dar insista sa ma vada un psiholog.Am refuzat ideea pt ca nu vroiam sa ies in lume, pana intr-o duminica dimineata, cand m-am ridcat din pat, am mers in bucatarie, m-am uitat la parintii mei si le-am spus ca am nevoie de ajutor.

Mama mea a plans si m-a luat in brate, tatal meu nu avea nici o reactie, ii citeam neputinta pe fata care incerca sa si-o ascunda si sa-mi arate ca el este tare.

Incet incet, cu ajutorul unui psiholog minunat, mi-am recapatat increderea in mine, reuseam sa ies pe strada, desi intotdeauna imi puneam ochelari de soare, chiar daca ploua torential sau ningea, pt ca de multe ori se intampla sa izbucnesc in plans fara sa tin cont ca sunt intr-o institutie publica, era o reactie necontrolata, care mai apoi a devenit o reactie de descarcare si nu vroiam sa ma opresc din plans.Obiceiul cu ochelarii il mai am si acum, poate am sa scap de el intr-o zi.

Acum 2 ani m-am hotarat sa plec din romania din cauza ca vroiam sa fug de amintiri, dar si din motive financiare.Finantele s-au rezolvat, insa amintirile au ramas, nu mai dureau atat de tare.La 3 luni, am cunoscut un barbat, mai in vasta decat mine, dar nu conta asta.Doream sa ma agat cu disperare de el si am facut-o.Imi lipsea dragostea si afectiune.Le-am primit un timp, dupa care a inceput sa fie rece cu mine, s-a distantat, pana intr-o zi cand mi-a dat un sms si mi-a spus ca are destule probleme pe cap ca sa mai fiu si eu una in plus.Am plans iarasi.La o saptamana dupa acel sms, m-a sunat sa-si ceara iertare, ne-am impacat, dar nu a durat decat 24 de ore pt ca a inceput sa vina cu reprosuri.Incepea sa ma dezamageasca si mi-a facut bine faptul ca am petrecut o luna in romania imediat dupa aceste reprosuri.Mi-am revazut familia, fratii, a fost ca un balsam pt rana care mi-o facuse el.In acea vacanta , una dintre surorile mele mi-a propus sa merg sa stau la ea un timp, zis si facut, am stat 4 luni, eram asa de lnistita, pastram legatura cu prietenul meu, insa nu mai era aceeasi mancare de peste.In ianuarie 2010 am revenit in tara unde sunt acum, m-am despartit de cel cu care eram, de data asta eu i-am dat papucii pt ca deja ma simteam folosita, ne vedeam doar atunci cand vroia el, nu-mi acorda atentia de care aveam nevoie.De atunci nu am mai avut pe nimeni, nici nu am cautat, mi-am vazut de viata mea, eram linistita, dar degamagita de barbati.Nu-mi placea singuratatea si vroiam sa am pe cineva langa mine, care sa ma inteleaga dar nu se arata nimeni la orizont.

In luna octombrie, a venit aici o cunostinta mai veche de-a familiei, pe care nu o vazusem in romania decat rar, ne salutam pe strada cu toate ca stiam in mare care e viata noastra.

El este un barbat care a suferit din dragoste foarte mult, a divortat, are si un copil, a avut apoi relatii cu femei care s-au dovedit a fi la fel ca si fosta sotie si multe altele.

Am devenit iubiti si incepeam sa avem o relatie, desi nu a fost ca una normala, nu ne giugiuleam des,nu vroiam sa fortam nimic, dar ne simteam foarte bine impreuna.

Mereu imi spunea ca nu se simte multumit de viata lui,ca simte ca atunci cand se termina o problema, viata ii mai da una, il incurajam intotdeauna si incepusem sa tin la el foarte mult.

De aproximativ 2 saptamani ma evita tot mai des, desi nu am gresit cu nimic si l-a intrebat de nenumarate ori ce se intampla cu el.Imi spune mereu ca nu eu sunt de vina, ca problemele lui il fac sa se simta asa si ca trebuie sa faca ceva ca sa se linisteasca.

Ii stiu nemultumirile, insa ele nu sunt iesite din comun, cu toii le aveam sau le-am avut a un moment dat, adica multi nu suntem multumiti cu jobul pe care il avem, multi nu avem suficienti bani, multi avem persoane dragi departe, dar daca vedem ca cineva ne ajuta, ne sprijina si este alaturi de noi de ce evitam acea persoana? Mereu imi spunea ca uraste singuratea, ca vrea sa aiba langa el o persoana sincera, sa-si faca un viitor si o familie, de ce acum reactioneaza asa?

Ce m-a facut sa imi iau inima in dinti si sa va scriu este faptul ca absolut intamplator, aseara am primit un mail.Era de la el, insa nu trebuia sa-mi fie adresat mie.El trebuia trimis unei persoane care il ajuta sa-si revina emotional, nu stiam ca a cerut ajutor profesional.

In el erau scrise lucruri pe care eu le stiam deja, mentiona ca el crede ca nu mai are incredere in el si in cei din jur, ca personele dragi au disparut rand pe rand din viata lui, ca relatia cu copilul lui nu mai e aceeasi, ca se simte exclus, ca nu are prieteni.

Am zacut cu ochii pe niste fraze care le spunea despre mine si anume:

"Acum nu stiu cum e viata mea sentimentala.....am pe cineva si e bine,am incredere pt ca si ea a trecut prin multe si ma intelege.......si cred ca are si incredere in mine,dar sunt mai retras adica nu ma pot deschide asa cum as vrea eu,am retineri in multe privinte,am momente cand o evit si vreau sa fiu doar eu cu mine.""Cu cine sunt acum ma intelege si ma sprijina,nu am povestit amanuntit viata mea tot din teama de a ma deschise in fata unei persoana apoi ea sa dispara cu intimitatile mele.Incerc sa am incredere dar e foarte greu sa stii."".Vad ca si ea are anumite retineri fata de mine....dar in principiu e deschisa si vad ca vrea sa facem ceva si-mi vb de viitor iar asta ma incurajeaza uneori,iar alteori ma sperie."

Cu mine niciodata nu a vorbit deschis despre aceste lucruri, am tras concluzia ca are nevoie de timp sa se gandeasca la linistea lui, insa daca ce a scris in acel email e adevarat, de ce se poarta asa? Il inteleg pe de-o parte dar atitudinea lui ma face sa ma simt in stand-by.Ma simt ca intr-o intersectie si nu stiu care drum sa il aleg.Eu mereu am incercat sa-l scot din casa, sa ne plimbam, sa-l fac sa uite de toate, dar pur si simplu nu vrea, mereu simt ca decat sa ma refuze mai bine nu-mi raspunde la telefon sau imi raspunde, vorbim 1 minut , spune ca revine mai tarziu cu telefon si ...pauza...nu mai revine.

L-am intrebat de ce brusc atitudinea asta fata de mine...nu primesc nici un raspuns concret decat "nu stiu" de fiecare data, sau"nu esti tu problema, eu sunt".

Am ajuns sa-l iubesc pt ca credeti-ma este un om minunat, are un suflet foarte mare, ma respecta si nu m-ar jigni niciodata.Il vreau pe acel barbat de acum 3 luni inapoi, era si atunci suparat pe viata dar acum este la pamant.

Ce pot sa fac, incotro s-o apuc?