il iubesc...dar nu sunt fericita aici...si nici acolo

? Buna ziua...ma numesc Madalina si am 34ani....sunt mama unui baiat de 9 ani si am fost casatorita pana anul trecut,in septembrie...

...nu stiu cum as putea sa explic ce mi se intampla, dar voi incerca...
M-am casatorit indragostita fiind de sotul meu..si poate ar fi fost bine daca nu am fi locuit impreuna cu familia lui..si poate ar fi fost bine daca as fi avut eu o familie,parinti..dar nu aveam..veneam in aceasta casatorie cu o trauma -am fost abuzata in repetate randuri de tatal meu (un om restrictiv si cu idei fixe,sub a carui teroare mi-am petrecut copilaria si adolescenta)...si am luptat cu rabdare si incredere pentru a fi acceptata de familia sotului meu, o familie de oameni evlaviosi,aproape habotnici...

am incercat sa ma schimb asa cum mi s-a cerut..sa fac totul pentru a fi nora pe care si-o doreau..si m-am pierdut pe mine,identitatea mea,pe care de altfel nici nu stiu daca am avut-o vreodata...peste toate astea am inteles repede ca sotul meu e un om bun,cald,protector,dar nu e sufletul meu pereche...

cam in a cincea luna de sarcina(in primul an de casatorie) contactul sexual mi-a devenit nesuferit si asa a ramas mereu...12 ani in care am
simulat orgasmul si am jucat un teatru obositor, m-au sleit de forte...anul trecut am cunoscut un barbat (pe internet),am inceput sa vorbim, ne-am indragostit...l-am parasit pe sotul meu,dupa ce am incercat tot ce a fost omeneste posibil pentru a-i explica ceea ce trebuia sa-i explic de mult..a incercat si el ,prin fel de fel de metode (unele mai dure,altele mai violente) sa evite despartirea noastra..baiatul a ramas cu el..

eu nu am avut nicio sansa si niciun suflet aproape sau macar deschis la dialog..aveam o casnicie frumoasa,daca nu iau in calcul faptul ca am si eu un suflet,o viata...tot ce trebuia sa fac era sa uit ca am un suflet, sa ma uit pe mine si sa fiu cine mi se cerea sa fiu...singurul meu alin-Andrei,puiul meu...si cartile,mereu singurele prietene...

..am fost un copil sensibil,o adolescenta introvertita,o tanara dezorientata...acum sunt o femeie cumplit de chinuita in sufletul si mintea mea...mi se acorda sansa unui nou inceput, desigur respectand anumite conditii (dar nimeni din familia lui nu-mi doreste prezenta, ba chiar il consiliaza in acest sens)..eu sunt acum langa barbatul care m-a ajutat sa ma desprind de ceea ce trebuia sa fie o viata normala..

..sunt necesare cateva explicatii:
langa acest barbat sunt linistita,dar foarte singura..imi place sa fac dragoste cu el, sa il vad zambind,sa ii dau ceea ce stiu ca nu a avut poate niciodata..am incercat sa ma desprind de el in cateva randuri..inutil..m-am intors mereu mai indragostita...nu suntem tocmai potriviti (avem niveluri de cultura diferite..el e titrat si mai mare cu 11 ani)...nu ne plac aceleasi lucruri, nu avem o armonie de cuplu...dar in acest moment imi este greu sa nu fiu langa el...

in paralel vorbesc cu fostul meu sot,in fiecare zi...incerc sa ma conving ca va fi bine, ca Andrei va fi din nou al meu, ca il voi vedea zambind...dar, de cate ori vorbesc cu tatal lui, fara exceptie imi vine sa plang..nu stiu ce sa fac...imi doresc sa fiu langa copilul meu,sa am siguranta zilei de maine, sa ma simt iubita...langa fostul meu sot am avut aceste lucruri,numai ca erau umbrite de faptul ca nu il iubeam..nu il iubesc nici acum, dar oare cum e mai bine?...

langa barbatul cu care sunt acum, ma simt...mereu singura..nu stiu ce aduce ziua de maine,el nu-mi vorbeste despre viitorul nostru impreuna, iar asta naste nesiguranta..eu sunt o fire vesela, el e un mucalit..sunt un fel de mic secret al lui, avand in vedere ca nu stie nimeni de existenta mea...si cu toate astea il iubesc...dar nu sunt fericita aici...si nici acolo...

...ce sa fac?...cum sa fac?...de ce imi vine sa plang cand vorbesc cu sotul meu?...nu mai stiu ce e bine si cum sa merg inainte, de aceea va scriu...

Va rog sa-mi oferiti o parere,oricum ar fi ea..un sfat, un gand, un cuvant m-ar ajuta...va multumesc din suflet !