Nu suport sa fiu imbratisata de catre proprii mei copii

?Am o problemă mai neobişnuită, cred eu: uneori nu suport să fiu îmbrăţişată. Să fiu mai explicită: am 35 ani, sunt căsătorită, am copii. Sunt o persoană rece, o mamă şi o soţie rece, dar nu pentru că aş vrea eu, ci pentru că există ceva care mă reţine să-mi exprim afecţiunea. Îmi iubesc copiii, poate nu atît de mult ca alte mame, pe care le văd că-i drăgălesc non-stop, dar totuşi îi iubesc.

Cu toate acestea, rareori reuşesc să îi îmbrăţişez, şi mai rar îi sărut, mai ales pe cei mari (10 şi 12 ani) deoarece pur şi simplu trebuie să depun un efort imens de voinţă ca să fac asta! Nu ştiu cum să explic ce mă reţine, parcă nu e normal şi firesc, pară aş face ceva extrem de ciudat. Şi mai straniu este cînd mă îmbrăţişează ei pe mine, mai ales fetiţa cea mică, abia reuşesc cu greu să suport asta cîteva secunde, după care mă desprind repede şi plec la treabă. E o senzaţie apropiată de repulsie,nici nu ştiu cum s-o descriu.

Nu am fost niciodată o persoană caldă şi iubitoare, dar totuşi ce se întîmplă cu mine e extrem de straniu. Cel mai mult mă deranjează că îi fac să sufere pe copii, mai ales cei doi mai mici sunt foarte afectaţi, văd eu, tot timpul încearcă să se apropie de mine, cea mică deseori mă strînge de braţ tare şi-mi spune :"mami, te iubesc"... Sufăr că nu o pot alinta şi drăgăli şi am o ciudă teribilă pe mine că sunt aşa.

Această problemă nu am avut-o cînd copiii erau bebeluşi, doar după ce au început să crească.

Nici dacă mă îmbrăţişează alte persoane nu mă simt în largul meu (dar touşi cel mai greu de suportat mi se par îmbrăţişările propriilor mei copii, poate pentru că sunt mai dese-pot număra pe degete de cîte ori m-au îmbrăţişat alte persoane decît ei), uneoari chiar şi îmbrăţişarea soţului mă deranjează, deşi pot spune sincer că de fapt e singura persoană ale cărui îmbrăţişări le suport. În schimb, fac faţă cu greu săruturilor lui. Aşa a fost de la începutul relaţiei noastre. El e un pupăcios iar eu trec prin momente extrem de dificile cînd el mă sărută, căci trebuie să fac un imens efort de voinţă ca să-l suport.

Am fost crescută de bunici, care erau tot aşa ca şi mine, nişte persoane extrem de zgîrcite la manifestări fizice de afecţiune. Nici nu-mi amintesc ca ei să mă fi îmbrăţişat vreodată, poate doar cînd plecam undeva pentru mai mult timp, dar chiar şi atunci, erau de fapt două pupături pe obraji, nu o îmbrăţişare propriu-zisă.

Problema mea a devenit presantă abia acum: soţul meu e plecat de astă primăvară din ţară şi copiii suferă extrem de mult. El suplinea destul de bine lipsa manifestărilor mele fizice afective pentru ei, pentru că este foarte afectuos. Din păcate a trebuit să plece şi văd cum pe zi ce trece copiii sunt din ce în ce mai afectaţi de comportamentul meu. Băiatul e e extrem de nervos şi, deşi mă iubeşte, parcă tot ce face face în ciuda mea în ultumul timp.

Din păcate am probleme financiare care nu mă lasă să mă duc la un psihoog să încerc să găsesc o rezolvare la problema mea, şi pe zi ce trece problema mea se agravează, devin din ce în ce mai agitată cînd copiii mă îmbrăţişează, nu ştiu ce să mai fac. Sufăr şi de o depresie (cred..) legată de problemele financiare, care se manifestă cu crize de plîns după probleme minore în casă, sau cu furie care creşte gradual pînă la un apogeu, apoi rămîn epuizată şi extrem de tristă cîte o zi întreagă. De obicei a doua zi după asta sunt foarte calmă, înţelegătoare cu problemele copiilor şi tolerantă. E cumva modul meu de a-mi cere scuze faţă de ei că m-am manifestat aşa, cred.

Credeţi că e o tulburare psihică mai gravă şi că ar trebui să mă duc de-a dreptul la un psihiatru?