Simt nevoia sa discut cu cineva aceste lucruri

?In urma cu un an am divortat de sotul meu. Avem impreuna o fetita care are 4 ani acum. Ne-am casatorit in 2005 si nu am locuit impreuna inainte de casatorie. Din momentul in care ne-am mutat impreuna a devenit alt om.

Un om ascuns, intovertit,comunicarea a lipsit cu desavarsire (imi spunea ca nu intelege rostul discutiilor, ca asa suntem noi femeile). Avea o afacere care ne-a adus numai probleme, datorita faptului ca niciodata nu a stiut cum s-o gestioneze si nu a acceptat ajutorul nimanui, nici macar al meu.

Era genul de om care nu avea incredere in mine sa-mi lase bani nici macar pentru cumparaturile zilnice, prefera sa faca el totul, sa detina controlul. Cert este ca am ajuns in ziua de astazi sa am multe probleme financiare datorita lui (inclusiv veniturile cesionate unei anumite banci si e posibil ca in viitorul apropiat sa ma aleg si cu o poprire pe salariu).

Copilul il intretin eu. In instanta s-a stabilit o pensie alimentara de 150 lei pe care o plateste foarte rar. Si asta nu pentru ca nu ar avea de unde, ci pentru ca nu vrea sa-mi dea mie banii, deoarece nu are incredere ca-i folosesc pentru copil (va dati seama cam ce as putea face cu aceasta fabuloasa suma care nu-mi ajunge nici macar pentru gradinita copilului).
Eu am o relatie cu un barbat cu care el nu e de acord. Acest barbat este total opus lui. Este un om simplu, dar cu educatie si bun simt si ma iubeste foarte mult atat pe mine cat si ne fetita mea. Nu locuim impreuna. Inca nu stiu de ce.

Fostul meu sot incearca sa distruga aceasta relatie prin intermediul copilului. Ma suna continuu, imi da mesaje obscene, cand nu-i raspund la telefon ii suna pe parintii mei, pe sora mea, vecinii din bloc sau prietenii comuni (care au inceput sa nu-i mai raspunda la telefon), ma urmareste, asculta pe la usa, etc. Desi in instanta nu s-a prezentat nici macar sa ceara drept de vizitare pentru copil, eu am considerat ca nu este normal sa ma interpun intre el si copil. Stiu ca o iubeste, iar fetita este foarte atasata de el. Vine tot timpul, daca nu in fiecare zi, la 2 zile cu siguranta si foloseste santajul sentimental cu copilul. Am obosit s-o iau de la capat tot timpul cu copilul si sa incerc sa-i explic situatia, atat cat poate intelege un copil de 4 ani. Cert este ca nu reusim sa avem un moment de liniste. Acum 3 zile am sunat la politie si am ajuns toti 3 la sectie, deoarece a luat copilul si a vrut sa plece cu ea (sa o tina de vineri pana duminica).

Ma simt vinovata in sinea mea. Ma intreb daca nu cumva sunt egoista si pentru linistea mea stric copilaria fetitei mele. Oare ar trebui sa ma sacrific de dragul ei, pentru a putea avea ambii parinti langa ea?

Datorita acestei situatii parintii mei au vrut sa ma "ajute". Am avut insa o mare dezamagire. Am lasat copilul la ei 5 zile incercand s-o protejez si sa-i ofer putina liniste. I-au spus ca la ei este cel mai bine (parintii mei stau la curte), iar acasa nu e bine (noi stam la bloc), ca ei ii fac toate poftele si nu o cearta niciodata. Dupa revenirea cu chiu cu vai acasa, a trebuit sa-i explic copilului de ce nu pot sa-i ofer eu tot ceea ce-si doreste (pentru ca o intretin dintr-un salariu de bugetara), de ce trebuie sa mearga la gradinita (pentru ca nu mai vroia deloc) si de ce nu-i pot oferi mai mult timp (pentru ca trebuie sa fac curatenie, mancare, sa spal, sa calc, etc.).

Probabil ca toate problemele s-ar rezolva daca ne-am muta cu barbatul cu care am o relatie in acest moment. El ne asteapta cu bratele deschise. Dar am o reticenta. Are un defect major : ii cam place sa bea. Parca am o senzatie de deja-vu. Exista foarte multe asemanari intre el si tatal meu. Si el obisnuieste sa bea (de cand ma stiu). Consider ca un om are o problema daca bea in fiecare zi. Inseamna ca e ceva ce nu poti controla.

Mi-e teama sa nu dau iar gres. Pe de o parte nu e corect fata de el pentru ca nu-i dau sansa sa-mi arate cum e de fapt, dar pe de alta parte imi este teama sa nu fac iarasi o greseala.

Simt nevoia sa discut cu cineva aceste lucruri, dar din pacate, momentan, nu-mi permit sedintele de psihoterapie. Familia mea prefera sa se abtina, deoarece, considera ei, nu vor sa-mi inluenteze deciziile si ulteior sa-i invinovatesc.

Am asa mare nevoie de un umar pe care sa plang sau de cineva care sa ma asculte si sa-mi dea un sfat fara sa ma critice...

Va multumesc pentru rabdare!