Speranta si deznadejde

?Of, povestea mea e lunga si cu multe implicatii, de aceea parca nici nu stiu cum sa incep sau cum sa povestesc in asa fel incat sa o cuprind pe toata.

Sunt trei luni de cand ne-am despartit. Am avut impreuna o relatia care a durat 3 ani jumate, 3 ani si ceva am locuit impreuna. Ea a vrut sa plece din casa mea pentru ca simtea ca nu ma mai iubeste.

Culmea, si-a dat seama cu adevarat de aceste lucruri in momentul in care eu i-am reprosat ca nu ii mai pasa de noi. Trecea printr-o perioada destul de dificila. Probleme de sanatate, serviciu cu mult stres si foarte prelungit...si am incercat s-o inteleg, dar la un moment dat chiar am simtit ca nu ii mai pasa de noi. Cand i-am reprosat toate astea, si-a dat seama ca asa e si ca ar fi mai bine sa plece. Nu sunt badaran, nu am jignit-o niciodata, nu am inselat-o, nu i-am vorbit urat. Ba mai mult, nu ne certam prea des. Toti cei din exterior ne vedeam ca pe un cuplu perfect. Aveam un rost impreuna, aveam o viata linistita si perspective. Insa in interior, parca ceva murea in noi in fiecare zi...monotonie, lipsa de initiativa, etc...cu toate ca ne faceam constant planuri de viitor impreuna.
In fine, a decis sa plece. Insa eu nu am reusit sa vad la ea acea convingere cu care pleci definitiv din viata unui om. Ba dimpotriva, in ultima seara, am stat unul in bratele celuilalt ca niciodata, ne-am sarutat pasional si mi-a marturisit cu lacrimi in ochi ca nu poate sa suporte ideea ca nu o sa mai vreau sa vrb cu ea, ca nu o sa-i raspund la telefon si n-o sa mai stie de mine nimic. Ca m-a iubit enorm si inca mai tine la mine... A urmat o perioada de o luna si ceva in care m-a mai sunat. Am fost pe la ea ca avea nevoie sa o ajut cu ceva si a fost de ajuns sa o trag de mana si sa ne sarutam pasional ca doi nebuni. Mi-a spus atunci ca da, inca mai tine la mine, insa vrea sa se convinga singura daca ma iubeste sau nu. La doar o saptamana dupa, am aflat ca isi va petrece sarbatorile intr-o alta tara, la familia unui fost prieten. Motivul ptr care s-a dus acolo a fost sa-si repete analizele care iesisera in tara foarte prost si erau destul de grave. Asta mi-a spus si ea, ca stie ca intre el si ea nu mai poate fi nimic, ca fiecare au drumuri separate si au trecut vreo 7 ani de cand nu s-au mai vazut. Asta mi-a confirmat si prietena ei cea mai buna, ca singura solutie a ei de a-si repeta analizele, care erau foarte importante ptr ea, era sa le repete acolo si ca el a fost dispus s-o ajute.
Eu am mai sunat-o pe perioada sederii ei acolo, ca ma interesa cum au iesit analizele. In fine, dupa revelion, cu 2 zile inainte de a se intoarce am vazut pe contul ei cateva poze postate de acolo, iar in doua dintre ele era si fostul. Nu asta a fost problema, ci ca am observat ca si-a schimbat statusul: nu mai era singura, era intr-o relatie. Am simitit ca mor, dar din clipa aia mi-am dat seama ca tot ce speram eu, ca o sa se intoarca, ca o sa-si dea seama ca ma iubeste cu adevarat era in zadar. M-am simitit umilit, mai ales ca in urma cu doua zile vorbisem cu ea la telefon si nu mi-a spus nimic. Mi-am propus sa nu-mi mai pese, sa nu-i mai cer nicio explicatie si sa imi vad de viata mea. Oricum, tin sa mentionez ca pe toate perioada asta, n-am sunat-o decat sa aflu cum e cu analizele ei. In rest am preferat sa mentin distanta. I-am si zis ca intre noi nu poate fi vorba de o relatie de amicitie.O iubesc prea mult ca sa fiu amic cu ea.
De cand s-a intors, m-a mai sunat de vreo doua ori. Ultima oara m-a sunat sa mergem la cumparaturi. I-am spus ca nu pot ptr ca am treaba. Am refuzat ptr ca stiu foarte bine ca ea a tot insistat pe ideea de a ramane prietenti. Si ea, la randul ei stie perfect ca eu nu-mi doresc sa fim prieteni si-atat. I-am spus mai demult ca eu nu ma multumesc cu jumatati de masura.
Insa intre timp, am mai observat discutii pe internet dintre ea si prietena ei din care am dedus ca ea inca e nehotarata, ca e nefericita, iar prietena ei tot insista ca fericirea ei e aproape, dar ea nu vrea s-o vada.
Sunt constient ca poate unele din lucrurile pe care le-am scris sunt copilarii, insa simt ca nu pot sa scap de speranta ca ea se va intoarce la mine. In schimb, incerc sa gandesc ca daca se va intoarce ar trebui s-o faca ea, nu ptr ca am insistat eu cu ceva. Cu toate astea, mi-e foarte greu sa ma mobilizez. Exact atunci cand simt ca mi-e bine, imi vin in minte din senin lucruri pe care le faceam impreuna si Domne, sunt o groaza. Numai cate vacante am avut impreuna, cate clipe frumoase... E ingrozitor. Plus ca starea asta de asteptare continua ma omoara. Daca vine? Daca nu vine? Nu ma pot gandi decat la astea. Nu reusesc nicicum sa-mi gasesc un echilibru. Imi fac mereu scenarii in minte...Cum sa pot sa gasesc un echilibru care sa ma faca sa merg mai departe? Sunt atatea cupluri care s-au impacat dupa un timp. Sa se intample oare si la mine asa? Sunt istovit de atatea ganduri. Voi ce credeti, sunt eu nebun, sau....