Sunt balbait de mic

Cu ceva timp in urma, pregatisem un material pe acesta tema, care este in continuare relevant. Iata-l, cu specificatia ca, da, o terapie cognitiva si comportamentala poate rezolva afectiunea:

Balbismul

Conform DSM-IV-TR, (Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor de sănătate mintală- text revizuit) balbismul este o perturbare a fluenţei normale şi a ritmului vorbirii, caracterizată prin apariţia frecventă a uneia sau mai multora dintre manifestările următoare:
• Repetarea sunetelor sau a silabelor;
• Prelungirea sunetelor;
• Folosirea interjecţiilor;
• Întreruperea cuvintelor;
• Blocaje sonore sau silenţioase;
• Circonlocuţiuni;
• Tensiune fizică excesivă care însoţeşte producerea anumitor cuvinte;
• Repetarea în întregime a cuvintelor monosilabice.

Cauzele balbismului

Factorii genetici: pentru un copil, riscul de a deveni bâlbâit este mai mare dacă unul dintre părinţi sau ambii manifestă această afecţiune.

Factorii psihologici: poate fi vorba de o suferinţă în copilăria mică sau de trăsături de personalitate deosebite cum ar fi perfecţionismul, emotivitatea, hiperactivitatea.

Factorii de mediu: din copilărie până în adolescenţă, reacţiile anturajului, ale părinţilor mai ales, joacă un rol important în apariţia şi menţinerea balbismului:
• Uneori, comportamentul părinţilor în cazul unor accidente de vorbire riscă să fixeze tulburarea: reproşuri, admonestări, semne de nemulţumire sau de enervare pot fi interpretate de copil ca un semn că „a făcut ceva rău”. Treptat, îi va fi frică să comunice, se va teme să nu fie pedepsit şi va dezvolta o anxietate inhibatoare şi conduite de evitare sau va încerca să facă eforturi pentru „a vorbi mai bine” sau „a vorbi ca mama” sau chiar pentru „a nu se mai bâlbâi”. Aceste eforturi vor genera tensiuni fizice în momentul vorbirii şi vor întreţine balbismul. Astfel, tulburarea de care suferă riscă să se generalizeze pentru toate situaţiile de comunicare;
• Exigenţele decalate care vizează posibilităţile copilului privind calitatea vorbirii sau unele standarde educative (curăţenia, politeţea...);
• Presiunea exercitată de timp: ritmul activităţilor, presarea copilului să vorbească, etc.;
• Familiile în care modelele de comunicare sunt limitate.

Important

Este foarte util ca fiecare persoană din anturajul copilului să-şi amintească cu regularitate atitudinile ce trebuie evitate în legătură cu bâlbâila:
• Reproşurile, ironiile, imitarea sau cererea de a repeta în momentele de blocaj;
• Apelul la voinţă: „Fă şi tu un efort!”; „Poţi vorbi foarte bine când vrei!”;
• Aşteptarea îngrijorată şi tăcută în faţa unui copil aflat în mare dificultate de vorbire. Este de preferat să numim dificultatea copilului pentru a restabili comunicarea. Părinţii se pot centra pe ceea ce spune copilul (şi nu pe blocajele sale), iar copilul vede că îi sunt înţelese dificultăţile. Atât părinţii cât şi copilul, pot discuta atunci împreună despre bâlbâială şi pot găsi soluţii.

Stresul părinţilor şi balbismul

Unii părinţi percep dificultăţile copilului ca pe un eşec personal. Sunt îngrijoraţi pentru viitorul acestuia. Competiţia cu fraţii sau surorile copilului, cu colegii sau verişorii sai este permanent prezentă. Stresul este atât de mare încât se poate resimţi şi în situaţia şcolară a copilului. Părinţii riscă, deasemenea, să-l perceapă pe copilul lor doar din punctul de vedere al dificultăţilor pe care le are şi uită adesea să-l încurajeze.

Ei îl pot ajuta să le depăşească descoperind domeniile în care copilul poate fi valorizat, punându-i în valoare şi cel mai mic progres, felicitându-l şi încurajându-l.

Dar, cel mai important este să aibă încredere în el şi să-i arate acest lucru!

Adrian Trica
psiholog clinician - psihoterapeut

Alte raspunsuri date de Adrian Trica