Ce trebuie sa fac sa vizitez un medic?

Bună ziua/seara. Îmi pare rău că e prea lung textul, în primul rând.
O să încerc să vorbesc direct despre asta. Să spunem doar că nu am avut o copilărie fericită. Mai precis am fost bătută din ce în ce mai rău, pe zi ce trece, de către părinţii mei. Asta de când eram foarte mică… 2-3 ani. Probabil vă gândiţi că mi-am luat vreo palmă şi gata. Defapt nu e aşa. De la simplele palme, au devenit pumni, apoi obiecte din piele, lesa câinelui, băţul de la mătură, picioare, strâns de gât, dat cu capul de pereţi şi de dulapuri, închis uşa peste degete şi peste picioare… mă rog…
Nu am înţeles nici măcar astăzi de ce… Dar asta e. Nu mai contează acum. Şi durea şi mai tare când vedeam că cu animalele se comportă frumos, cu alţi copii da, dar cu mine nu.
Şi acum, la vârsta de 14 ani, încă sunt abuzată verbal… Rareori fizic. Tot de către ei.
Cu timpul, s-au mai întâmplat lucruri în familie… Şi nu numai.
De la grădiniţă, am fost mereu considerată “oaia neagră”. Nu înţeleg de ce. Eu am fost un copil mai retras şi ceva mai matur decât restul. Eu ştiam că ai mei au probleme financiare şi astea… Poate că datorită acestui fapt m-am maturizat prea repede.
Pe la vreo 9 sau 10 ani, tata a început să aibe amante pe internet. Nu ştiu ce a fost în mintea mea atunci… dar parcă totul s-a prăbuşit. Pur şi simplu. Se comporta foarte urât cu mine şi cu mama, ne înjura mereu… Atunci deja nu am mai rezistat şi am intrat într-o depresie care a continuat până acum inclusiv. Nu sunt tratată, nu nimic.
Pe lângă depresie, au început atacurile de panică. Momente în care aveam un comportament plin de energie fără motiv, iar în următoarele ore îmi reveneam (sună ca borderline, ştiu).
Nu am bănuit nimic până când am descoperit faptul că nu sunt numai eu aici, în acest corp. La început, când eram mică, îi consideram prieteni imaginari, căci nu aveam cunoştinţe îndeajunse.
Rezultatul a fost altul în schimb. Sunt ego-uri. Switch-urile sunt observabile pentru cei care mă cunosc îndeajuns, sau care măcar acordă atenţie.
A început simplu. Găseam desene, haine, şi nu ştiam ce e cu ele. Nu am întrebat deoarece, cum tata zicea mereu că-s împrăştiată. Mă gândeam că poate am uitat eu de ele.
Eu nu am spus nimic părinţilor mei, deoarece, fiind insultată zilnic, mi-era frică.
Nu-mi aduceam aminte lucruri… Comportamentul se schimba radical… Părinţii mei nu observau nimic neobişnuit.
Dar eu da. Eu nu am fost genul să bag ace şi chestii în jucării. Eu nu eram genul să săr la bătaie şi astea.
Făcându-mi prieteni, mi-a fost mai uşor. Aveam pe cine întreba ce s-a întâmplat ziua anterioară şi astea.
Am făcut cunoştinţă cu ego-urile. În sfârşit ştiam ce se petrece cu mine.
Am început să devin extrem de paranoică… Defapt asta era mai de mică. Ai mei mă lăsau singură în casă cu orele. Şi mă gândeam. Dacă a păţit mama ceva? Dacă nu se mai întoarce?
Cu cât eram mai insultată şi luată la mişto de către, culmea, părinţi, am început să mă închid în mine. Nu am mai avut încredere în mine, în primul rând, apoi în ei (era şi este mentalitatea că, cei care îţi sunt prieteni sau care-ţi vor binele, nu îţi fac rău). Singurele fiinţe în care aveam încredere era bunica din partea tatei care ştia tot ce păţeam (de la mine), şi câţiva prieteni foarte buni.

Bun… problemele de sănătate fizică, au fost (iar), de mică. Am fost un copil bolnăvicios şi încă sunt. Medici, spitale, medicamente… perfect.
Acum câteva luni am avut probleme grave la un ochi. Cedam nervos de faţă cu medicul şi mi-a prescris şi Ansilan (un calmant), ca să mă mai calmez cât de cât.

În perioada aia, nu mă simţeam chiar aşa de bine, dar luând Ansilan înainte de a ieşi afară, nu mai aveam atacuri de panică. De obicei aveam. Când coboram scările, cât aşteptam autobuzul în staţie, în autobuz… Ei bine, nu le-am mai avut.
Am vrut să mai iau dar nu m-au lăsat ai mei. Nu luam multe. Una sau 2 pe zi.
Din aprilie anul acesta, nu am mai rezistat după o ceartă cu mama, şi singurul lucru care l-am putut face a fost să mă tai. Până atunci, muzica, somnul, mâncarea, desenul, orice altceva, mă salva. De data asta nu a mai mers.
Şi tăiatul meu a devenit un fel de obicei. Eu purtam dinainte pe mâna stângă brăţări, deci nu a fost o problemă. Cicatricile erau acolo, brăţările peste…
Şi pe picior am… odată m-am tăiat pe toată porţiunea genunchi – laba piciorului. Am zis că a fost pisica şi am trecut repede peste.
De câteva luni, de când tăieturile nu mai arătau ca zgârieturi, iar atacurile de panică au devenit mai grave şi mai dese (menţionez că nici sănătatea mea nu e perfectă, mă sufoc când mănânc, când beau, mă doare cutia toracică mereu –şi muşchii, şi organele… şi multe altele), i-am zis tatei (deoarece el ştie medici, mama nu) să mă ducă la un psiholog sau psihiatru. A zis că mă duce.
Nici măcar acum nu am fost dusă. Şi devine destul de gravă situaţia. Până acum numai eu stăteam la certuri şi astea.
Am dat switch, şi până şi ei sunt foarte afectaţi. Mai puţin unul care e un fel de gardian, dar nu îl las “să iasă”, căci mi-e frică. Ar putea să-mi omoare părinţii de la o ceartă. El face rău oricui îmi face mie rău.
Mama zice că n-am probleme, ba că-s chestii de vârstă, ba că “foarte bine, du-te la nebuni dacă asta vrei!”…
Mi-e frică să-i spun de tăieturi, pentru că ştiu că nu mă va mai lăsa nici la calculator, nici afară. Şi afară e singurul loc unde mă simt bine.
Dacă mă pufneşte râsul prin casă, toţi mă înjură şi cică să tac dracu.
Aşa că nu risc.
Dar ce pot face ca să ajung odată la un medic?
Se tot plâng că nu au bani de medic.
Dar când a fost vorba de altceva, de o îmbunătăţire a unei componente a PC-ului, s-a rezolvat imediat. Dacă era vorba de dat milioane ca să opereze pisica, s-a rezolvat.
Iar dacă e vorba de mine…
Până şi la oftalmolog m-au dus foarte târziu. Eu de vreun an le spuneam că nu văd. Ei, nimic. M-au dus foarte târziu şi până şi medicul le-a spus asta.

Tata spune că m-am îmbolnăvit singură şi sunt ipohondră.
De ce aş vrea să am alter-ego-uri? Pentru că în unele situaţii sunt foarte greu de controlat şi tot eu support consecinţele?
De ce aş vrea să am atacuri de panică? Ce e aşa frumos în ele?

Eu am o singură întrebare. Cum îi conving să mă ducă la medic până nu e prea târziu? Spun asta pentru că, la cum se comportă ei cu mine, foarte des îmi trec prin cap scenarii suicidale. Mai mereu mă gândesc cum să fac să mă termin mai repede.