divortul in sine mi-a cam inmuiat picioarele

?Buna (asa ca si o forma de salut), ptr ca la mine nu prea e buna!

Povestea mea, nu stiu cat de simpla sau complicata e, dar e a mea si ma doare. Am avut o relatie de 5 ani, am iubit foarte mult si in cateva saptamani s-a pierdut, apoi in cateva luni de la despartire, din prea multa singuratate si din cauza ca eram vulnerabila m-am prostit si mi-am facut cont pe un site de socializare - asta s-a intamplat in august 2009, aveam 24 de ani atunci(zic asta ptr ca nu agreez retelele de socializare, dar fiecare e liber sa faca ce vrea ca sa-i fie bine) si dupa cateva zile m-am intalnit cu un baiat de pe acel site, era, de fapt este un om bun, bland, linistit, darnic - el s-a indragostit de mine, eu nu eram indragostita, dar pornind de la calitatile lui si de la faptul ca eram iar cu cineva, imi placea,imi era drag, dar nu-l iubeam,am acceptat sa-i fiu sotie, ptr ca m-a cerut de sotie!

Familia mea nu a zis nimic, au zis ca alegerea imi apartine! Mama lui i-a facut comentarii, la vremea respectiva am blamat-o, acum vad ca a avut dreptate....sunt diferente intre noi doi destul de mari, de educatie, de cultura, in plus eu am facultate, masterat terminate, el a termiant un liceu destul de slab de aici din Brasov si chiar daca am zis ca nu va fi o problema, a fost, ptr ca el era frustrat, iar eu as fi vrut sa lupte sa se ridice la un nivel, nu sa cobor eu (suntem Brasoveni), avea carente in educatie - provine dintr-o familie in care tatal era bautor si isi traia viata cu alte femei, nu prea era interesat de familie, iar mama lui a trait mereu in batai si in umbra sotului, nu stiu cat a avut timp sa-si educe baietii, dar asta deja este o alta problema.

In mai 2010 am avut un moment de cumpana, am simtit ca baiatul asta nu e ptr mine, ca am asteptari mai mari de la viata si am renuntat la ideea cu casatoria, dar doar ptr o luna de zile, mi-era mila de el, iar eu sufeream de singuratate si imi doream din tot sufletul meu sa am o familie, sa am cu cine impartasii bucuriile si tristetile, sa fie bine, sa realizez ceva in viata, sa am un sot care sa ma iubeasca, sa iubesc, idealista (m-am amagit, speram ca el se va ridica, ca va progresa, am zis c avoi icnerca si eu s amaif ac compromisuri si amf acut, dar deja cand trebuie sa traiesti cel mai mult din compromisuri-------am simtit ca nu mai sunt eu) el m-a tot cautat, m-a tot rugat si am continuat cu planul de nunta, in septembrie 2010 ne-am casatorit, dar au inceput probleme imediat, la vreo 2 luni dupa nunta, diferentele dintre noi au inceput sa-si spuna cuvantul, ma uitam la el uneori si il vedeam prost, cu mintea limitata, ieseam undeva si nu vorbea nimic, eu ma enervam, eu eram mereu imbracat frumos casual sua eleganta, el in trening, cu burta pe afara (ptr ca e un barbat destul de bine facut fizic), parca mi-era si rusine cum arata sic e scoate din gura

dar am mers mai departe, am sperat, am incercat, am vrut sa vb cu el, sa-i zic ca avem probleme, ca relatia asta nu e ceea ce-mi doresc, ca nu sutn multumita, el nega problemele, desi nici el nu cred ca era implinit,ba in plus a inceput sa consume bauturi alcoolice cu motiv sau fara motiv, se ocupa de o mica crama si isi petrecea mai tot timpul acolo si de multe ori venea pilit acasa si venea tarziu,ii spuneam c ama deranjeaza, ca nu-mi place ca bea si el imi replica ca bea dar nu ma bate , nu face scandal, la sfarsit de saptamana la fel statea acolo si imi zicea ca sta sa faca banuti, dar intr-un an de casatorie nu a fost o zi in care eu sa stiu cat castiga, sa ne punem veniturile la comun (cum am vazut eu in familia mea), ma casatorisem dar dupa ce imi terminam serviciul stateam singura in casa, nu aveam sot, el era ocupat, de multe ori dormeam cand venea el noapte la 23,24 acasa si ii mirosea gura a bautura si a usturoi cand vroia sa ma sarute, sforaia si pufaia urat in pat, eu langa el o luam razna ma intorceam in partea cealalta si ma faceam ca dorm.

Nu-mi placea la el ca era si foarte slab, nu era un barbat ferm, nu se exprima, nu avea initiative, eu eram motorul relatiei, ma saturasem sa tot trag si sa tot imping de relatie, mi-am dat seama ca nu pot nici sa-mi asum rolul de pedagog ptr el si ca el trebuia sa stie o gramada de lucruri, nu mai aveam rabdare (nu sa-l educ eu la 32 de ani) el cred ca ma iubea mult, oricum mai mult decat eu pe el, dar aveam atatea probleme am tras de relatia asta de la cateva luni dupa ce ne-am casatorit pana anul acesta in octombire, mi-as fi dorit sa fie bine, dar nu eram potriviti unul ptr celalalt, a ajuns sa-mi zica ca asteptarile mele de la viata sunt niste pretentii f mari (ne certam ptr ca locuiam intr-o garsoniera si aia luata cu credt de catre mine inainte de casatorie si eu imi doream sa se termine cu creditul, s aplecam in strainatate, aveam ceva oportunitati pe vase de croaziera, sa facem ceva, sa ne mutam sa realizam ceva, sa evoluam si el mi-a zis ca am pretentii, eu le vedeam asteptari normale), consider ca trebuie sa lupt in viata sa progresez, el mi-a zis ca lasa ca facem noi cumva si traim si noi asa ca o familie chinuita, da nu chin imi doresc.In cele din urma am acceptat ca am gresit casatorindu-ma si ca nu suntem potriviti unul ptr celalalt, ca o fi el baiat bun si bland si darnic, dar facem parte din lumi diferite (am vazut multe si inaitne de nunta, dar m-am imbatat ca proasta cu apa rece, am sperat)si i-am zis sa divortam, nu a fost de acord, apoi cand a vazut ca nu renunt la idee a acceptat si el ne-am impartit frumos lucrurile, darul de nunta, am facut totul cat mai elegant posibil, ne-am dus la notar si am divortat!

Stiu ca am luat decizia potrivita, ca relatia asta si el nu imi puteau oferii ce imi doream si el la randul lui cu frustrarile lui poate are nevoie de o fata cu un alt caracter, una asa mai nici nu stiu cum sa zic, mai altfel, mai o tarancuta, o femeie mai simpluta, mai delasatoare.........problema e ca,ma doare, nu sufar dupa el, dar ma daore foarte tare ca am ajuns aici, imi vine sa plang mai mereu si nu-mi gasesc linistea, nu stiu pe ce drum sa o apuc in viata.

SImt asa o durere foarte mare in suflet si nu pot sa merg mai departe, parca nu traiesc cu adevarat, dorm, mananc, cand nu merg la serviciu stau toata ziua in pijama in pat, trece timpul si eu ma trec pe langa el. Stiu ca am facut bine ca am divortat acum, ptr c anu aveam sanse impreuna, pornisem gresit de la inceput, a fsot o mare amageala, ajungeam mai rau si n-am vrut sa ma mint singura, s ama complac, dar totusi de ce ma doare atat de tare?? Ce sa fac sa-mi revin?

Cum sa-mi folosesc energia ramasa ca sa merg mai departe? AM gresti asa mult ca-mi doream o familie? Am 27 de ani si viata de acum poate incepe, nu sunt urata, nu sunt proasta, nu am vreun handicap,,,,,,,asa imi zic toti si asa si e, teoretic stiu asta....dar o iau razna de durere, atatate schimbari ma dau peste cap. In plus cand sunt suparata ma gandesc ca voi fi toata viata mea singura, ca cine se va mai uita la mine ca-s divortata, stiu ca e o prostie sa gandesc asa dar asta simt!

Va rog frumos sa ma ajutati, nu vreau sa fac o tragedie din asta, dar mi-e greu si divortul in sine mi-a cam inmuiat picioarele, e urat, va rog analizati situatia expusa de mine si sprijiniti-ma! Multumesc