E posibil sa iubesti doi barbati simultan?

Intrebarea mea e simpla: e posibil sa iubesti doi barbati simultan?

Contextul intrebarii e insa foarte dificil: am 39 de ani, am crezut intotdeauna in fidelitate, nu mi-am inselat niciodata partenerii. Cu sotul meu sintem impreuna de 10 ani, in care am fost alaturi "la bine si la rau".

Problema e ca in ultimiul an am realizat (in fine) citeva lucruri: ca imi iubesc "prea mult" sotul (in sensul ca am renuntat la mine ca sa ii fac lui pe plac), ca el are un comportament bipolar, ca ma agreseaza psihic. Ca sa fiu foarte clara, in fazele 'negre' imi face viata amara (cu violenta verbala si fizica, cu accese de furie de neinteles, cu manii si obsesii), dar in momentele lui 'bune', imi este foarte drag.

O intrebare suplimentara e: care e raspunderea unuia dintre soti pentru celalalt, in cazul in care unul sufera de tulburari psihice si refuza sa se trateze? Am stat si am suferit ani, incercind sa ofer suport, dar in momentul de fata am cam obosit, nu mai am eu energie, si am inceput sa sufar eu de atacuri de panica si anxietate (nu stiu niciodata in ce forma imi gasesc sotul cind ma intorc acasa). Pina unde e valabila promisiunea cu "pina ce moartea ne va desparti"?

Ca sa o scurtez, tin la sotul meu, ii vreau binele, dar nu mai pot sa ii suport momentele psihotice, cind mi-e frica de el. Pe de alta parte, cind e bun si cumsecade, ma simt foarte atasata de el, ii sint prietena si suport.

In contextul asta, fara sa caut, intimplator, am intilnit recent si am inceput o relatie online cu un alt barbat. De la discutii pe wallul unei prietene comune, am ajuns la lungi dialoguri doar noi doi. Detaliile nu sint relevante, important e ca traim in tari indepartate si nu avem sanse prea mari sa ne intilnim. Acest al doilea barbat ma someaza sa imi fac ordine in viata, imi spune ca trebuie sa realizez ca ma distrug alaturi de sotul meu. Nu imi promite nimic, ma incurajeaza sa devin independenta, spunind ca fac o greseala daca vreau doar sa inlocuiesc un barbat cu altul.

Concluzionind, in momentul de fata, nu stiu ce sa fac: nu am puterea sa ma despart de sotul meu (cu care ma aflu intr-o relatie de "co-dependenta", stiu. Imi este si mila si frica de el, si, chiar daca nu e o iubire pasionala, il iubesc ca pe un prieten cu care am pornit la drum impreuna acum 10 ani). In acelasi timp, cu celalalt simt ca traiesc o altfel de iubire, pasionala, creativa, transformatoare de sine, inaltatoare. In plus, e o evadare din captivitatea oscilatiilor de comportament ale sotului meu (repet ca nu l-am intilnit pe al doilea, doar pe skype, etc).

Am citit multe mesaje pe site despre infidelitate, despre daca flirtul online este sau nu tradare. Cred ca nu exista un raspuns unic, totul tine de context. In cazul meu, pot spune ca eu oscilez intre vinovatie, dorinta reprimata si blocaj emotional. Nu stiu care e solutia: nu vreau (sau nu pot?) sa imi parasesc sotul, considerindu-l bolnav, nu vreau sa il ranesc. Dar in acelasi timp, nu vreau sa traiesc toata viata rolul de asistenta medicala, de prietena intr-o relatie unde a disparut pasiunea, de victima a momentelor lui agresive. Si nici nu vreau sa ma folosesc de al doilea barbat doar pentru a-mi ridica moralul. Are si el dreptul la o iubire completa, nu fragmente pe care i le dau pe furis, cind sotul meu nu e atent. Si da, il iubesc si pe al doilea, reprezinta foarte mult pentru mine. Nu e doar o forma de escapism, ci intruchiparea a multe lucruri pe care mi le doresc de la un barbat. (Asta e un alt aspect: una cautam la un barbat la 30 de ani, alta mi-as dori acum - probabil schimbarile astea de valori sint cauza atitor infidelitati- partenerii nostri nu pot evolua neaparat in ritmul nevoilor noastre).

Ce credeti?