Nu ma mai recunosc...parca nu mai sunt eu...ce sa fac?

Am o relatie de 6 ani cu prietenul meu si de 1 an si jumatate m-am mutat cu el (in aceeasi casa cu parintii lui ).Iubitul meu este o fire mai rece,insa am reusit sa trec cu vederea lucrul asta.Asta pentru ca sunt singura fata cu care a avut si are o relatie atat de lunga si de serioasa.

Marea mea problema sunt parintii lui si asta pentru ca, in primul rand de la inceputul relatiei au avut numai comentarii proaste la adresa mea(comentarii peste care am trecut cu vederea, asta fiind felul meu de a fi...de a ma supara doar pe moment) si in al doilea rand faptul ca a devenit un cosmar sa locuiesc in aceeasi casa cu ei.Ca sa fiu inteleasa mai bine, problema mea este tatal lui si asta pentru ca e un om care are impresia ca toata lumea trebuie "sa danseze dupa cum canta el".

Dupa parerea mea, omul asta are ceva probleme cu capul, insa, nu asta este problema mea ci faptul ca simt ca o iau razna, nu-l mai suport, nu mai suport cum ii vorbeste iubitului meu,cum il injura pentru nimicuri, cum a ajuns sa ma injure chiar si pe mine.Am ajuns sa stau noaptea si sa ma gandesc ce sa fac, daca sa mai suport toate astea pentru iubitul meu sa sa dau totul la o parte si sa plec,sa-mi vad de viata mea.

Numai faptul ca ma gandesc ca trebuie sa-l suport pe tatal lui imi face rau.Nu-i mai suport prezenta.Simt ca o iau razna,nu stiu ce sa fac.Am nevoie de ajutor!

In legatura cu iubitul meu nu stiu ce sa mai cred.Nu-l mai inteleg deloc.Cand ii zic ca ma deranjeaza cum il trateaza tatal lui si faptul ca a ajuns sa ma injure si pe mine, spune ca nu are ce sa-i faca, ca vorbeste degeaba cu el si ca nu se cearta cu el sa nu-i faca rau.Dar la mine oare se gandeste in ce stare am ajuns?Am ajuns sa ne certam rau din cauza parintilor lui, iar in momentele astea incep sa plang si nu ma mai opresc.

M-am saturat sa plang mereu.Am uneori si ganduri sinucigase.Gandul sa ma despart de el imi face mult rau.Intru in panica si am impresia ca timpul se opreste in loc.Am ajuns sa depind emotional de el.Numai daca ma cert cu el intru in panica.

Am ajuns la concluzia ca daca ii permite atatea tatalui lui(sa ma injure), nu ma respecta.

Nu stiu cat de clara am fost in povestea mea.Am incercat,pe scurt,sa povestesc cosmarul prin care trec.Sper sa ma puteti ajuta si pe mine cu un sfat, sa pot iesi din depresia asta.Inainte eram o fire vesela.Acum sunt mai mereu trista.

Multumesc frumos!