Simt ca viitorul meu este in pericol...

Draga Vlad,

In primul rand vreau sa fac o observatie in ceea ce priveste stima ta de sine: nu de putine ori apar in discursul tau expresii de genul: "sunt mai ciudat", "reuseam sa imi depasesc conditia, sa apuc pe trepte mai inalte", "ma simt vinovat de situatie, simt ca eu generez starea tensionanta din interiorul familiei"- se pare ca asteptarile tale de la tine sunt destul de mari, si unori iti este greu sa atingi aceste stachete. Insa acestea sunt impuse de tine sau de familia ta? Este ceea ce faci intr-adevar ceea ce iti doresti? O nota mai mica nu este o "decadere", la fel cum in definitiv nici faptul ca ai cateva restante nu este sfrsitul lumii, iar familia ar trebui sa te sustina in momentele acestea dificile pentru tine.

Este foarte posibil ca pana la plecarea la facultate sa te fi bazat foarte mult pe familie sau pe unul din membri pentru a te mentine pe linia de plutire, motivat, etc, iar acum ca nu mai sunt langa tine sa ai dificultai in a te aduna de unul singur. Asta ar explica si vizitele saptamanale pe care le faci acasa.

In acelasi timp "o plata nedreapta pentru un trecut inocent" mie imi indica ca tu cumva nu consideri ca esti in totalitate responsabil sau ca ai vreun control asupra a ceea ce se intampla cu tine. Pe de alta parte esti invadat de sentimente de culpabilitate ca nu te poti ridica la nivelul asteptarilor tale si/sau ale familiei tale (la asta tu poti raspunde). Cred ca esti intr-o spirala de contradictii in care pe de o parte consideri ca ai facut totul ca la carte pana acum, ai fost un "copil cuminte" si iata ca ti se intampla lucuri "nedrepte". Viata e nedreapta si complicata, dar totusi frumoasa .

Ce inteleg eu ca te simti cumva lipsit de valoare pentru ca nu reusesti sa te concetrezi asupra studiilor, si in acelasi timp simti ca toate astea "ti se intampla". Amble ipoteze sunt false!

Ca tanar adult pe cont propriu cred ca acum este o perioada in care te maturizezi, incerci sa te separi de familie, sa fii pe picioarele tale. Sunt convinsa ca o treci cu bine prin toate astea!

Si eu iti recomand sa cauti un psiholog cu care sa discuti deschis despre toate astea.

nu mai analiza nimic , ca tate vin din prea multa analiza.Apuca-te de ceva diferit. inscrie-te la niste cursuti de dans , de gradinarit , orice , cunoaste oameni noi ...poate o fata te va vindeca.cand te simti blocat , sau pe un drum gresit schimba drumul , obiceiurile , prietenii , colegii ...fac ceva .ganditul mult face mai mult rau. daca zici ca nu ai timp , apucate de inca cateva chestii , vei avea si mai putin dar vei dasi un drum nou...va aparea singur....multa bafta.Aplica asta oricand in viata ...cand esti trist si ingandurat....mergi si ia bilete la teatru...ia si o fata cu tine ...una cu care nu ai nici o legatura ...o vecina , o colega ...una pe care nu ai bagat-o in seama niciodata

Si totusi mi se pare ca platesc prea scump prin ceea ce mi se intampla... platesc scump pentru un trecut inocent.Nu ca vreau sa ma laud.In adolescenta mea nu am fost, vorba aia, "usa de biserica", dar mi se pare ca am fost prea cuminte ca sa platesc asa scump, cu rezultate delasatoare si racirea relatiilor exterioare.Inca o data, repet si subliniez:nu din cauza ca vreau sa "ma dau mare", dar mi se pare ca ceea ce mi se intampla e o plata nedreapta pentru un trecut inocent.Am avut si perioade de stralucire, dar si decaderi (dar nu la fel de puternice decat aceasta).Pe plan scolar, nu am fost un olimpic national, dar totusi reuseam sa ma impun atunci cand era un moment de care viata depindea (examene), aveam rezultate care sa imi permita sa merg in locurile in care imi doream sa ajung (liceu, facultate).Toti profesorii, in scoala generala sau in liceu,de la clasa sau de la pregatire, ma stiau ca fiind un copil cuminte (inca o data:nu ca vreau sa ma laud!), serios, punctual iar eforturile intelectuale imi erau apreciate pe masura lor.Intr-adevar, am avut si decaderi (adica momentele cand mai luam note mici, iar de aici relatiile in familie se mai raceau, adica se lasa cu certuri), dar aveam puterea sa trec peste ele, sa merg mai departe, ba chiar sa imi iau revansa si sa gust viata cu aceeasi savoare.Iar pe plan personal, intotdeauna am fost o persoana singuratica, nu m-am dat pe partea distractiei, ci mi-am vazut de treaba mea.Mentionez cu sinceritate ca in perioada liceului, nu am mers in baruri sau discoteci nici in timpul, nici in afara programului scolar, nu am chiulit de la scoala, nu am avut absente nemotivate, nu am avut vreo relatie sentimentala, nu am baut, nu am fumat(si pe asta nu o fac si nici nu am de gand sa o fac nici acum, nici pe viitor).Mai erau unii "tovarasi" carora le placeau sa ma tachineze, probabil din cauza ca vedeau ca sunt mai ciudat (mic de statura, singur si tacut).Dar dupa aceasta schimbare de mediu (adica intrarea la facultate) despre care pot sa zic ca mi-a schimbat total viata si universul meu launtric , dupa evenimentele si rezultatele din ultimul an si jumatate, parca nu ma mai regasesc in cel care eram inaintea acestui moment.Simt ca sunt opusul celui care am fost, ma simt vinovat de situatie, simt ca eu generez starea tensionanta din interiorul familiei, simt ca influentez negativ pe cei care isi doresc sa aleaga un drum si pot sa aiba parte de ceea ce am eu, simt ca pierd increderea celorlalti in mine, dar mai ales increderea in propria-mi persoana... Daca alta data reuseam sa imi depasesc conditia, sa apuc pe trepte mai inalte, sa fac pasi inainte in drumul devenirii profesionale si personale, acum ma simt ca un avion in picaj, incercand cu disperare sa il redresez, dar parca nu se vede nimic.Sunt disperat... Nu stiu ce sa mai fac... Intai tind sa adresezez propriile scuze administratorilor acestui site daca am scris cumva un "roman", ceea ce poate fi impotriva regulamentului, dar aceasta este situatia care ma descrie acum si va rog, daca se poate, sa ma sfatuiti in acest sens.Va multumesc.
Vlad V.

Buna!
Spui ca nu te simti foarte bine: demotivat, anxios, timid. Rezultatele tale la facultate lasa de dorit. In afara de facultate, cum iti duci viata in Bucuresti? Ai un minimum de nevoi asigurate, sau caminul este un infern? Si inca ceva: pe cine ai lasat acasa? Ai tai, in Campulung-Muscel, sunt bine? (Ma refer la parinti, prieteni.) Le este greu fara tine? Mai ai frati sau prieteni care au venit in Bucuresti?
Ca sa iti dai seama de ce nu iti gasesti drumul sau puterea de concentrare, poti sa te intrebi ce anume te distrage: ce te framanta, de fapt?
Cristina P.

Cred ca ar fi bine sa iti analizezi gandurile.
Ce anume facea sa fie asa de "groaznic" mersul la facultate?
Da, e normal daca ai plecat de langa ai tai(familie,prieteni..) sa iti fie la inceput mai dificil sa te acomodezi si sa iti fie dor de ei,dar totusi faptul ca vroiai tot timpul sa te intorci acasa,e un semnal de alarma zic eu,ceva se intampla in mintea ta.
Esti cumva,o fire dependenta?Daca nu ,foarte bine!Daca da,atunci ar fi bine sa incerci sa gasesti in interiorul tau resurse ,sa nu astepti de la altii sa primesti ceva anume(atentie,afectiune etc.).
Uita-te si la partea buna a lucrurilor,esti la facultatea mult visata,ai ocazia sa inveti ce iti place ,sa te perfectionezi..Din cate spui,esti in momentul asta si demotivat.Nu te-ai intrebat,daca asta e cu ADEVARAT vocatia ta,ceea ce vrei sa faci in viata?Cunosc 2 persoane care au urmat o facultate pe care ei o credeau potrivita pt ei ,credeau doar ca ii atragea domeniul respectiv si au mai fost si influentele celor din jur.Una din persoane,a renuntat in anul 3-4 si a inceput alta facultate,cea de psihologie,adevarata sa vocatie si acum are succes si e o persoana implinita.Cealalta persoana,a inceput si ea alta facultate.
Eu doar am dat niste exemple,dar asta nu inseamna ca facultatea pe care o urmezi tu ,nu e buna pt tine sau nu iti place.
Daca te ajuta,mergi si la psihologul facultatii,daca aveti.
Oricum,ar fi bine zic eu sa analizezi,sa iti pui intrebari:Ce vrei de la viata cu adevarat?Ce te deranjeaza acum?Daca ar lipsi aceste temeri ale tale,ce ai face,in ce sens ai actiona?