Un mort printre cei vii.

?Ok. Asta o sa sune super ciudat. Probabil ca tot ceea ce voi scrie eu aici, sunt doar inchipuiri, doar fantasme, dar cel putin SUNT. A avut cineva vreodata senzatia ca tot ceea ce a cladit in viata, in jururl sau, in sine, s-a daramat total si ca au ramas doar particule microscopice ce plutesc in spatiul cretinitatii absolute? Daca da, atunci poate mai am o speranta. Si abia acum incep.

Am avut TOTUL. Acum,... stiu ca acest "TOTUL" , de la caz la caz are alte semnificatii ,de la persoana la persoana, fiind subiectiv si totodata interpretabil. Daca as fi fost atunci ( atunci, cand "aveam totul" ), m-ati fi gasit cu un stilou in mana si o foaie de hartie, intr-un colt retras al clasei, intr-o pozitie pitita atat cat persoana mea sa treaca neobservata orcui ar fi ratacit cu privirea pana in coltul meu. Invatam peste standardele medii, adica spre cei mai buni (nu ma laud, dar am invatat sa apreciez capacitatile celor din jurul meu si inevitabil, ale mele).

Aveam "prieteni", dar de care nu ma apropiam tocmai din cauza ostilitatii cu care (scuzati cacofonia dar la ora asta numai procesez ca lumea) ii "tratam" . O familie cat de cat unita si cu o situatie financiara proasta dar asta nu m-a deranjat in mod special.

Apoi s-a produs explozia. aceasta explozie consta in faptul ca ceea ce ma rodea de ani de zile , a "erupt". De cand ma stiu mi-a placut sa ma las pe borile gandirii intr-o contemplare a universului in diferite versiuni : obiectiva, filosofica, analitica ... nu conteaza. Imi place sa gandesc rapid (asta pe langa escapadele contemlatoare), agitandu-mi viata, brusc. Din cauza naturii mele analitice, (cred eu) ca a rezultat aceasta tentativa spre perfectiune. Stiu ca oamenii nu sunt perfecti, dar in acelasi timp as vrea sa fac lucrurile la standardul pe care mi-l impun eu (de aici rezultand si ca perfectiunea este subiectiva pentru ca oamenii isi impun standarde proprii, ceea ce nu cred ca este perfectiune ). De fiecare cand dau gres, ma autopedepsesc. Nu fizic. Nu. Ar atrage atentie nedorita. Incep sa ma compar cu oameni de ultima spita ( din nou un aspect subiectiv: cine sunt oamenii din ultima spita? Pt fiecare e diferit dar nu insist pe tema asta. E prea personal). Si am adevarate crize in care plang (bocesc) si ma autocritic. Ma astept la multe de la mine pt ca stiu ca acele esecuri puteau fi evitate daca faceam o anumita alegere. Si atunci ma indoiesc de propriile capacitati. Si e groaznic. Sincer.

Iadul cel mare este cand cei din jur nu tin pasul cu mine. Gandirea de tipul: daca eu pot , tu de ce n-ai putea? Urasc sa repet de trei ori acelasi lucru : am zis, imi place sa gandesc repede si ca persoanele din jurul meu sa gandeasca cel putin la fel de repede. O prostie, nu? Scopul meu in viata a devenit acela de a ma autodepasi.

Muncesc o gramada, si ma consum pentru cel mai mic esec ( stiu. am mai zis asta o data), si interiorul meu ( sau mai bine zis psihicul meu) se devoreaza pe sine. Iar atunci cand cineva imi zice ca am dat gres cand eu stiu cat m-am straduit, si aceea persoana face referire la faptul ca nu am muncit destul, e ca si cum mi-ai spune ca nu am materie cenusie. Asazisii prieteni, s-a departat si ii doare intr-un loc intim pe care nu-l voi mentiona din respect pt persoanele care vor citi ca prin minune ceea ce scriu, de mine. Am cerut ajutorul unei prietene bune, care a zis in ultimul moment ca nu putem sa ne mai intalnim , iar peste cinci minute o vad trecand ca o sageata prin fata mea (eram pe strada), urmata de cativa prieteni. Am inceput sa am o atitudine extraordinar de ostila si de analitica fata de cei din jur. Sa port un fel de masca exuberata si sa fiu "sociabila" cu noii colegi. Ei cred ca ma cunosc. Dar habar n-au cine sunt. Nu cu adevarat.

In domeniile in care eram as, totul iese pe dos, iar asta ma OMOARA. Nici macar aici nu pot exprima esenta problemelor mele. Mereu m-am considerat o valoare intelectuala ( nu una prea mare dar cat de cat acolo), iar cand altii imi arata opusul prin argumente stupide dar luate in consideratie doar pt ca sunt mai "sus" decat mine (profesori, parinti, persoane mai invarsta), imi pierd stapanirea de mine aproape (dar asta acasa). Aceasta nesatisfactie de propria persoana si schimbarile bruste de dispozitie imi accetueaza parca orice sentimente pe care le simt. Sentimentul dominant fiind, bineinteles durere. Durere pentru ca nu pot sa tin cu adevarat la o persoana indiferent daca e ruda, prieten sau mai stiu eu ce ( dar ast nu-i o prblema, a inceput sa-mi placa singuratatea). Durere pentru ca nu pot sa spun adevarul despe mine, ca nu am capacitatea aceasta. Ca mama nu-i niciodata multumita de mine. Ca mi se spune la scoala ca nu stiu cine e cel mai bun din clasa iar acel cineva este o persoana mediocra dar care da spaga profesorilor. Ca prietena aceea (mai stiti episodul cu : nu pot sa stau cu tine ca trebuie sa-mi termin tigara cu prietenii din cartier , dar trec pein fata ta ca o nesimtita?), a ajuns la un liceu foarte bun, doar pt ca parintii au dat spaga , ca de' sunt instariti. Si muulte alte motive ce este irelevant sa le enumar.

In mintea mea s-a produs o scindare : o parte rationala, si o parte pesimista si abstracta. Am ajuns sa contrazic partea rationala.... cu voce tare. Nu stiu daca vorbitul de unul singur e normal dar nici nu-mi pasa. Sau imi pasa dar imi e prea frica sa recunosc. Am inceput sa plang din nimic. Pur si simplu. Dar fara sa ma vada nimeni. Mi-ar diminua respectul de sine si nu numai.

De un an ( sau cam asa) mi se plimba prin minte diverse scenarii sinucigase. Totul ar fi muuuuuuult mai usor asa. Prima data am luat aceste ganduri ca dovezi ale intelectului meu scazut. Apoi au inceput sa devina mai....solide. Nu ma mai gandesc la sinucidere ca la o anomalitate. La incepu am zis ca sinucigasii sunt lasi. Ca sunt niste oameni mediocri, redusi mintal, sau persoane ce vreau atentie. Apoi mi-am dat seama ca fac si eu parte din categria persoanelor ce au ganduri sinucigase. Eu nu as face-o ca un gest de atragere a atentiei. Ci ca un gest disperat. Dar, am un anumit vis ce ma leaga inca de lumea asta(ca sa zic asa, luand in consideratie ca eu nu ma mai sint vie. numai am nicio motivatie).

Vreau sa scriu o carte in care sa imi scriu cateva dintre conceptiile formate si in care sa dezbat teme precum perfectiunea, inferioritatea si asa mai departe. Cel mai mult ma fascineaza abstractul, reunosc. Dar pentru mine notiunea de abstract nu e ca cea din DOOM sau dex. In fine nu voi insista pe aceasta tema.

Ca o concluzie, ma simt ca o epava ce i-au fost taiate toate legaturile cu lumea rationala. Ca o pasare phoenix care nu poate renaste din propria cenusa. Ca o contradictie mondiala.

Nu cred in psihologi. Am fost doar la un psiholog ( cel din scoala) si a inceput sa-mi vorbeasca de parca aveam retard mintal. Ca unui copil de cinci ani. Dar acela a fost doar un caz nefericit care s-a terminat cu o febra musculara puternica in zona gatului din cauza afirmarii continue a ceea ce zicea psihologul si febra a muschilor fetei din cauza zambitului excesiv in timp ce imi repetam convulsiv in minte : Cine naiba m-a pus sa vin la Mery Poppins pentru a discuta?!

Imi pare rau pentru eventualele greseli ortografice, gramaticale sau incoerenta textului, dar precum am mentionat mai sus, creierul meu e in prelungiri acum....