Fantezie de vara cu Omar Khayyam si cu un Ban de Foc

Soarele, încă fierbinte la ora asfinţitului, coboară adormit în casa-cuptor de la capătul lumii, aruncând snopi caramel de lumină pe străduţele întortocheate ale Neishaburului, oraşul clădit de Allah în provincia Khorasan din nordul Iranului. Fiind încă zi, nimeni nu se încumetă să lupte cu paiele şi lăncile de foc căzute din carul astrului. Oamenii stau ascunşi în venele subterane ale oraşului devenite redute sub scut răcoros în lupta inegală cu strălucitorul Maghrib. Din astfel de locuri, ascunse de perdele grele şi parfumate se aud doar şoapte şi bolboroselile înfundate ale narghilelelor. Niciun suflet - nici de om, nici de dobitoc - nu străbate aşezarea.

Când, deodată, un turban sparge tabloul cu ornamente orientale, aducând în peisaj o pată de culoare, turcoaz, o mişcare împleticită de paşi şi o voce răguşită ce aduce de ştire că Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam iar a căzut în păcat, uitând cuvintele lui Allah Preaînaltul: “Ei te întreabă despre vin şi despre maysir. Spune: «În amândouă este mare păcat şi sunt şi unele foloase pentru oameni, dar în amândouă păcatul este mai mare decât folosul»!” (Al-Baqara : 219)

Omar agită aerul din jurul său cu mişcări ample ale mâinilor. Dirijează orchestre invizile de îngeri care îl înconjoară des-cântându-i legile sfinte, şi cărora le răspunde în legea omenească:
“Ma dojeniti ca vesnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios ma faceti. Si ce daca-i asa?
Puteti orice sa spuneti pe socoteala mea.
Îmi apartin. Pricepeti? Si sunt ceea ce sunt!”