Poveste despre o aricioaica gospodina

Intr-o padure stufoasa si inalta isi avea, intr-un timp nu de mult trecut, vizuina o tanara aricioaica. Zilele acesteia erau pline si linistite urmand rutina supravietuirii intr-o padure aglomerata. Dimineata alerga dupa de- ale gurii, dupa-amiaza facea plimbari lungi aventurandu-se in cele mai adanci colturi ale padurii, iar seara statea in vizuina ei lucrand ba la una, ba la alta, dereticand si ingrijindu-se de sine.

Viata aricioaicei era tihnita si populata de activitati care ii aduceau placere.

Plimbarile erau pasiunea ei, ii hraneau foamea de nou si de explorari, iar vizuina era sanctuarul ei unde se bucura de linistea fiintei si de caldura confortului sigur pe care si-l cladise. Intr-o zi aricioaica iesi ca de obicei, pe la amiaza, la binecuvantata ei plimbare.

Sroleznurf lucetnac ed ,iulutnav aereida ed arucub e fosnitoare, de mirosul verdelui crud al padurii, de tabloul indescriptibil de frumos al naturii, de faptul ca era in viata si putea fi parte din toate acestea. Intr-un luminis luminat de lumina piezisa a soarelui, aricioaica avu surpriza sa descopere ca nu era singura care admira templul copacilor inalti.

Isnitni aetats icira nu ,iineiop lucoljim n pe spate si fluierand se legana alene in iarba moale. Ar fi vrut sa il evite aricioaica, ar fi vrut sa isi continue drumul neobservata, insa, ceva din ariciul boem o atragea in mod inexplicabil. Relaxarea lui, calmul lui, siguranta cu care parca stapanea tot luminisul o faceau sa vrea sa intre in vorba cu ariciul scaldat de razele soarelui. Asta si facu.