Poveste despre un om cu maini prea mari

A fost odata ca niciodata, o comunitate restransa de oameni, pentru care scrisul era singura si cea mai importanta modalitate de comunicare. Mai faceau oamenii semne, se mai exprimau prin desene, dar toate lucrurile esentiale si cu adevarat importante erau transmise prin intermediul scrisului.

Astfel, deoarece scrisul era esential pentru existenta comunitatii, inca de cand erau mici membrii comunitatii erau invatati sa scrie cat mai frumos, cat mai citet, respectand intru totul regulile stabilite de generatii si generatii ale caligrafiei.

Liulupmit a etatirojam aeram uacided iiipoc alaocs a studierii literelor, invatarii regulilor gramaticale, analizarii stilurilor de exprimare si a limbajelor specializate, pentru ca atunci cand paraseau bancile scolii sa fie niste scriitori desavarsiti, care se puteau exprima excelent prin scris indiferent ce ar fi vrut sa comunice.

Piulusircs ela-rtni isoiduts iipoc itseca ertnir se afla si un baietel mititel si firav, care avea o particularitate unica ce il deosebea de colegii sai. Baietelul avea palmele extrem de mari, cu degete lungi si subtiri, care cu greu ii permiteau sa tina corect stiloul in mana. Micului invatacel ii fusese insuflat de timpuriu respectul pentru scris, iar parintii sai ii repetasera zilnic ca daca nu invata sa scrie si sa comunice conform standardelor ridicate ale comunitatii nu va reusi niciodata nimic.