Stejarul

Odata, de mult, in vremuri indepartate, pe cand padurile erau extrem de intinse, cand animalele, pasarile si celalte vietati umpleau atmosfera padurilor cu forfota lor, traia acolo maret si impunator, un arbore distins.

Se simtea in aer cum fascinanta vara isi strangea faldurile rochiei lasand loc toamnei.Padurea era inca verde si plina de viata doar ici colo cate o frunza incepuse sa-si schimbe culoarea. Vantul adia usor miscand crengile si frunzele copacilor parca intr-un vals.Pasarile zburau incoace si incolo ca niste balerine, trilurile lor umpleau atmosfera de un farmec aparte. Razele soarelui patrundeau timide si sfioase printre copaci imbratisand intreaga padure facand-o sa straluceasca, fluturii inca mai dantuiau printre florile gingase si delicate ce-si inaltau capsorul ca niste copilite de sub plapuma densa a frunzelor.

Misterioase umbre si sunete se impleteau cu linistea densa si racoroasa a padurii.Soaptele frunzelor si crengilor se unduiau armonios sub adierea blanda si calda a vantului caldutz de toamna, arborii...armata de soldati cu brate viguroase, intinse catre cer aparau viata, o adaposteau intr-o deplina armonie.

In mijlocul acestor copaci se inalta un falnic stejar.Trunchiul lui viguros se impunea cu maiestrie, ramurile lui se inaltau deasupra tuturor copacilor, puteai ghici usor cat de adanci si puternice ii erau radacinile.In bogata-i coroana se adaposteau o sumedenie de pasari ce zburau, ciripeau, falfaiau din aripi fericite si zgomotoase, pitulicea mica, pitigoiul albastru si pitigoiul mare, cintezoii si silviile de padure ocupa varful copacului.