Uriasul care nu stia cat de urias este

Povesti din ArcaNa Major

Si a fost Luni, apoi Marti, apoi toata ziua lui Mercur, apoi cea a lui Jupiter, bine-facatorul, si drumul Uriasului nu-si gasea sfarsit.

Si satul din apropierea casei lui se schimbase, odata cu schimbarea culorii sufletului sau. Si fara sa spun nimic din ce nu ar fi adevarat, am vazut cu ochii mei cum oamenii, de la o vreme, incepura a se inchina cand pasii Uriasului zguduiau fata portii lor, popa cadelnita intrarea in biserica, iar copiii se ascundeau, care incotro, intr-un "de chiar" de-a v-ati ascunselea.
Si noaptea luminata de Luceafar il gasi din nou la poalele muntelui ce purta pe tampla lui Castelul.

Si era trist Uriasul nostru, si nimeni din lume nu stia pricina acestei innegurari. "Iar are toane!" vociferau babele in intelepciunea lor...

Si chiar daca nimeni nu mai vorbea cu el, iar el nu cauta vorba cu nimeni, muntenilor le era dor de Uriasul lor, asa cum ii obisnuise, vesel, bun, indemanatic, gata oricand sa mestereasca o jucarie pentru un picione de om, ori se repare vreun plug greu. insa, pare-se, acele vremuri nu aveau sa se intoarca prea curand...

Si il lasau oamenii intr-ale lui si se rugau pentru el, fiecare cum stia si la cine stia mai puternic, sa vina din nou primavara in tinului lor. Nu v-am spus, dar de cantecul ce-l canta intr-una Si Uriasul depindea venirea peste acest tinut, pierdut de timp si cronicari, a norilor cu ploi sau cu vant, cu vifore sau traznete, sau a soarelui, cu caldura si rod.

Asa ca, de mult nu mai luminase Astrul cel Mare ferestrele sarmanilor si marunteilor oameni.