Florinela Anca Vasilescu

Codul Codului
de Florinela Anca Vasilescu

Pentru o anumita categorie de public, Codul lui Oreste: Lumea este oglinda în care te privesti, reprezinta un sens în non-sens, regasind în cele 316 pagini un desfasurator complet al unor teme interesante de discutie.

Întrebarea repetitiva, „ai citit cartea lui Oreste?” m-a determinat sa o rasfoiesc, mergand pe principiul de a nu ignora invitatiile voalate la o anumita „petrecere”, pentru care nu am gasit în timp util, scuza ideala.

motto(r): Doar cel care ştie să lege literele va înţelege alfabetul. Emanuel Geibel

A fost odată un Om care purta în sufletul lui o mare şi neobişnuită dragoste, iubea cuvintele. Contrar pasiunii, nu era vorbăreţ, de fapt, niciodată nu a fost zărit în compania altor oameni cu care să schimbe cuvinte în stoluri de poveşti sau tocmind întâmplări cu aceştia.
Apropiaţii Omului, după ce s-au luptat cât s-au luptat cu felul lui de-a fi, l-au lăsat resemnaţi să trăiască în legea cuvintelor, departe de ei.

Locuia singur, dar casa nu arăta a casă de om. Patul, masa şi singurul scaun erau construite din cărţi.

Va fi odata, ca niciodata, o femeie tanara si frumoasa, si pe cat de frumoasa, pe atat de desteapta, care intr-o seara de primavara va descoperi cu stupoare ca biroul elegant si confortabil in care se afla poarta in el atmosfera unei redute. Va distinge, cu uimire, cum nori de praf si fum o ascund de restul lumii, care nu dispare , ci se preface intr-un nesfarsit pluton de executie. Aude, clar, zanganitul armelor de foc si suieratul prastiilor tampe.

Nu stie daca a mai trait secventa asta, sau a visat-o, nu stie nici daca ceea ce distinge este real sau inchipuire. Singura certitudine este faptul ca spaima si singuratatea nu i-au fost niciodata straine.

Povesti din ArcaNa Major

Si a fost Luni, apoi Marti, apoi toata ziua lui Mercur, apoi cea a lui Jupiter, bine-facatorul, si drumul Uriasului nu-si gasea sfarsit.

Si satul din apropierea casei lui se schimbase, odata cu schimbarea culorii sufletului sau. Si fara sa spun nimic din ce nu ar fi adevarat, am vazut cu ochii mei cum oamenii, de la o vreme, incepura a se inchina cand pasii Uriasului zguduiau fata portii lor, popa cadelnita intrarea in biserica, iar copiii se ascundeau, care incotro, intr-un "de chiar" de-a v-ati ascunselea.
Si noaptea luminata de Luceafar il gasi din nou la poalele muntelui ce purta pe tampla lui Castelul.

DO sau 493 milioane de stele

Va fi odata, ca niciodata, ca daca nu ar fi, nici aceasta poveste nu si-ar avea locul.

Se intelege ca nu va fi o poveste oarecare, ci o una de soi ales, ca orice lucru ce schimba la un moment dat cursul lumii (nu numai care stim noi ca este a noastra, ci chiar a tuturor lumilor, unele necucerite, inca, altele, doar, uitate).

Misterioasa intamplare nu ii va avea ca destinatari pe cei care nu cred în povesti, cu toate ca este posibil ca odata rostita si ascultata, chiar si oamenii mari, vor primi in sufletele lor mute, culori, vibratii, note muzicale, iar apoi acorduri întregi...

Soarele, încă fierbinte la ora asfinţitului, coboară adormit în casa-cuptor de la capătul lumii, aruncând snopi caramel de lumină pe străduţele întortocheate ale Neishaburului, oraşul clădit de Allah în provincia Khorasan din nordul Iranului. Fiind încă zi, nimeni nu se încumetă să lupte cu paiele şi lăncile de foc căzute din carul astrului. Oamenii stau ascunşi în venele subterane ale oraşului devenite redute sub scut răcoros în lupta inegală cu strălucitorul Maghrib. Din astfel de locuri, ascunse de perdele grele şi parfumate se aud doar şoapte şi bolboroselile înfundate ale narghilelelor. Niciun suflet - nici de om, nici de dobitoc - nu străbate aşezarea.