Povesti din ArcaNa Major
Si a fost Luni, apoi Marti, apoi toata ziua lui Mercur, apoi cea a lui Jupiter, bine-facatorul, si drumul Uriasului nu-si gasea sfarsit. Si noaptea luminata de Luceafar il gasi din nou la poalele muntelui ce purta pe tampla lui Castelul. Si era trist Uriasul nostru, si nimeni din lume nu stia pricina acestei innegurari. "Iar are toane!" vociferau babele in intelepciunea lor...
Si satul din apropierea casei lui se schimbase, odata cu schimbarea culorii sufletului sau. Si fara sa spun nimic din ce nu ar fi adevarat, am vazut cu ochii mei cum oamenii, de la o vreme, incepura a se inchina cand pasii Uriasului zguduiau fata portii lor, popa cadelnita intrarea in biserica, iar copiii se ascundeau, care incotro, intr-un "de chiar" de-a v-ati ascunselea.
Si chiar daca nimeni nu mai vorbea cu el, iar el nu cauta vorba cu nimeni, muntenilor le era dor de Uriasul lor, asa cum ii obisnuise, vesel, bun, indemanatic, gata oricand sa mestereasca o jucarie pentru un picione de om, ori se repare vreun plug greu. insa, pare-se, acele vremuri nu aveau sa se intoarca prea curand...
Si il lasau oamenii intr-ale lui si se rugau pentru el, fiecare cum stia si la cine stia mai puternic, sa vina din nou primavara in tinului lor. Nu v-am spus, dar de cantecul ce-l canta intr-una Uriasul depindea venirea peste acest tinut, pierdut de timp si cronicari, a norilor cu ploi sau cu vant, cu vifore sau traznete, sau a soarelui, cu caldura si rod.
Asa ca, de mult nu mai luminase Astrul cel Mare ferestrele sarmanilor si marunteilor oameni.
Si sa nu mai lungim vorba, ca astazi timpul are pasul mai mare decat altadata, va spuneam ca noaptea de Vineri il gasi pe Uriasul cu ochi albastri la poalele muntelui, pe care nu avea voie sa urce. Uitase cine i-a spus, dar el stia, una si buna, ca nu avea voie, dreptul si caderea sa urce si sa colinde turnurile Cetatii de pe culme. Dar visa intr-una Cetatea. Doamne, dar ce vise mai visa, de cu gandul nu gandesti si nici o carte de povesti nu descrie visele prietenului nostru urias cu ochi albastri!
Si nu mai avea liniste, si mai stia ca daca nu porneste sa cucereasca Cetatea el nu va mai fi nici urias, nici om, nu va mai fi nimic, si cu siguranta va ramane singur, fiindca oamenii il vor uri si alunga, dar cel mai mult s-ar uri el insusi.
Si astfel, si-a luat inima in dinti si s-a pornit a urca. Si a ajuns la poarta Castelului. Si poarta, ca orice poarta de cetate era plina de lanturi si lacate. Si isi dadu seama, si crezu ca totul e pierdut. Si daca tot era acolo, incepu a cerceta ce e dincolo de poarta, si vazu toate minunatiile ce le visase el, si cu ochii inchisi, si cu ei deschisi. Da, totul era acolo, ca in visul lui! Mai putin el, care statea neputincios in fata portii castelului. Si atunci, dintr-o data, o furtuna nebuna se dezlantui, de-i purta pe oameni pe sus, ca pe puful de papadie.
Uriasuleee, opreste-te, nu mai gandi rau si salveaza tinutul noastru! strigau, intr-un cor tragic si aerian, marunteii. insa uriasul nu-i auzea, nu mai auzea nimic.
Dar, dintr-o data, langa el aparu un pici, cu parul multicolor, de ziceai ca un curcubeu zanatic si-a facut cuib pe capul lui.
Si-l trase de camasa:
Hei, uriasule, uita-te la mine!
Cine esti?
Cum, cine sunt, nu ma recunosti?
Nu, pleaca!
Nici n-ai cum, eu sunt din alta poveste ce inca nu a fost scrisa, dar din lipsa de inspiratie si ai cu seama ca situatia se complica, Anca m-a trimis pe mine la inaintare, sa-ti vorbesc. Stii, sunt un fel de purtator de cuvant, pentru ca oamenii obisnuiti, si mai cu seama care traiesc acum pe Pamant nu pot vorbi asa usor si cand vor ei, cu uriasii...
Uriasului, chiar daca nu ii era pe plac interventia atemporala, il privea pe pici cu coada ochiului, mustacind:
Asa, continua!...
Devine interesant?
Devine, insa nu-ti fa sperante prea mari, ca nu-mi prind eu mintea cu tine! Piei din fata mea, pana nu-ti lungesc urechile!
Fara a juca intimidarea, copilul isi continua prelegerea, ca de pe un soclul infailibil:
Eu mi-am invatat replicile si le spun. Treaba ta ce vei face in continuare, dar uita-te, si tu, in jurul tau, cum zboara oamenii si casele in toate directiile. Nu ti se pare ca exagerezi cu supararea?
Cum ziceai ca te cheama? Tuna vocea uriasului, care incepu a-si freca palmele, antrenandu-le pentru o batalie cu turul pantalonilor vargati ce atarnau pe micut.
Nu ti-am spus cum ma cheama, pentru ca nu m-ai intrebat pana acum. Numele meu este Ayan, dar mai am si alte variante de nume. inca nu e nimic sigur. Sunt o schita.
Bun! Si, de ce ma deranjezi din disperare?
Asa trebuie, rosti calm, angelic, purtatorul de curcubeu. Exista un scenariu urias, mult mai urias ca tine, in care scrie ca noi doi trebuie sa vorbim...
I-auzi!
Eu, personal, cred ca tu te simti un outsider (va imaginati fata uriasului cand aude acest cuvant si radeti!), dar aceasta stare nu reprezinta neaparat ceva rau... intelegi?
Nu prea! Raspunde uluit uriasul, care se cobori din inalt pana la inaltimea nasului micului intelept, cu vocatie de psihoterapeut.
Te gasesti pur si simplu intr-o stare de tranzitie, care ii inebuneste pe toti cei din jurul tau...
Asa...
Tot ce trebuie sa faci este sa nu te deschizi in fata suferintei si a durerii. Priveste, cate ravagii sunt in jurul tau... Fii urias si descurca-te singur, ca in problema care o ai nu te poti baza pe nimeni.
Mai, mucea, parca Ayan iti spune...
Ti-am zis, e o varianta, sunt in provizorat!
Ia du-te tu in... povestea ta si lasa-ma pe mine cu... castelul meu!
O.K., no problem, moshu! Ma retrag, oricum nu esti comunicativ. Faci oglinda!
Si piciul pleca, cu cuibul de curcubeu pe cap, cu tot. Disparu la fel de misterios, dupa cum aparu.
Si ofta uriasul, privind la poarta cetatii. Era ferm convins ca nu va trece niciodata de ea. Ce era mai grav, ca iata, are si vedenii multicolore, pusti infatuati care ii dau sfaturi. Sfarsitul lumii, nu alta, sau poate doar sfartitul povestii...
Si era atat de convins ca nu trece de poarta incat nu observa ca lanturile si lacatele de pe ea nu erau nici prinse, nici incuiate. De fapt, poarta era deschisa, iar Castelul il astepta, plin de visele lui... Tot ce trebuia sa faca era sa intinda mana, sa impinga poarta incetisor, fara uz de efort urias... Si asa a si facut, mai tarziu, dar in cele din urma...
Si acum, de cate ori ii intalneste pe oameni, care sunt toti brozati uniform (la ce Soare bun si bland acopera tinutul lor!), Uriasul cu ochi albastri le spune, abordand o atitudine inteleapta: "Ori de cate ori ne simtim "pe dinafara", in noi se trezeste acel sentiment de copil neajutorat, sentiment adanc inradacinat in experientele copilariei. Drama este ca fiind atat de profund, suntem tentati sa-l reactulizam mereu si mereu, la fel ca o placa veche pe un gramafon harait. Vine un moment cand ai privilegiul sa opresti gramafonul. Darama-l cu piciorul, striveste-l cu ciocanul, si nu te mai lasa chinuit de acele idei ca nu esti "suficient de" pentru a fi acceptat sau inclus. Poti deschide orice poarta, ajungand acolo unde visele construiesc realitatea, inaintea ta"...
Moshule, da’ de unde cunosti mata atatea cuvinte jmekere? Eu, unul, nu le-am mai auzit prin partile locului. inteleg astia ce le spui, sau te asculta asa, doar sa nu le strici vremea? Uita-te la ochii lor, se uita un puncte fixe, ca sa nu zic "in gol"!
Uriasul se intoarce contrariat. Cine indrazneste sa-i intrerupa discursul ce l-a facut celebru peste noua tari si tot atatea mari? il recunoscu pe pici.
Ayane, inca nu te-ai "intrupat" in povestea ta?
inca nu, sunt in stand-by.
Asa...
M-am gandit sa dau o tura, sa te salut, poate vrei sa ma mai intrebi cite ceva… Stii, am coeficientul de inteligenta peste medie, poate te ajuta…
infuriat, uriasul se ridica cu gandul sa-l prinda de ciuful multicolor pe Ayan, dar...
STOP!!!
Ayan se intoarce acasa, la mine si se aseaza cuminte si rabdator intr-unul din buzunarele de la jacheta. Este seara, poate, sau... chiar nu conteaza ce moment al zilei. Indiferent cand, povestitorul, daca vrea, pune punct povestii si trage un pui de somn, adormit si descantat de propriile-i cuvinte.
Uriasii poate s-au retras in castelele lor uriase, pline de vise uriase, care atunci cand nu mai au loc in camarile de acolo, mai sare, cate unul, si se pierde in lumea noastra.
Aceasta poveste este incredibil de frumoasa, atent povestita. Nu numai ca are un continut plin de suspans dar cel mai important lucru din aceasta intamplare minunata este modul in care sunt descrise personajele. Mie nu prea imi place sa citesc, dar aceasta poveste nu numai ca m-a impresionat, dar chiar ca ma pune pe ganduri sa iau o carte despre Uriasi sau despreAyan.