Nu știu dacă răspund la întrebarea lansată de dvs dar vă voi relata cazul meu. După o lungă perioadă dificilă am făcut și eu ca tot omul modern depresie cu anxietate, pe care le-am tratat cu indiferență. S-au răzbunat și l-au trimis pe fratele lor, atacul de panică cu derealizare care s-a lăsat cu o aforafobie cruntă. Psihiatru, tratament, psihoterapie cognitiv comportamentală. Simptomele au început să pălească, însă psihoterapia nu prea funcționa și eu eram nerăbdătoare să ies pe stradă. Ieșeam în fiecare zi in fața blocului crezând că totul este o glumă proastă, cu dorința clară să-mi reiau viața activă. Nu mergea, tensiunea arterială urca la cer. Mă întorceam în casă plouată. I-am spus psihoterapeutului că vreau să-mi reiau viața. Răspunsul a fost năucitor: dar de ce vă faceți probleme, eu am o clientă care nu iese de 16 ani din casă... m-am speriat. Am renunțat la psihoterapie și m-am pus pe citit să văd eu ce mi se întâmplă. Nu am pretenția că am priceput tot, dar am înțeles că trebuie să-mi fac partea mea de treabă în afara tratamentului medicamentos. Mai exact, să fac sport, să alerg, să fac ceva. Drept care, m-am apucat să alerg prin apartamentul meu nu prea generos în spații. Când am prins curaj, am ieșit pe strada mea, apoi, am trecut și pe alte străzi. Într-o lună eram ca nouă, mergeam pe stradă fără să mai țin mâna în buzunar pe Atacand (pilula antihipertensivă). Am avut în timp câteva palide tentative de recădere, dar le-am gestionat, au plecat. De mulți ani nu mai am probleme.
"dar de ce vă faceți probleme, eu am o clientă care nu iese de 16 ani din casă."
Chiar dacă sună din categoria "terapeuții spun lucruri trăznite" poate că era doar forma lui stângace, mai puțin fericită, de a încerca să "normalizeze" ceea ce ți se întâmpla. Și nu prea i-a ieșit.
Decizia ta de a vedea ce poți să faci tu a fost 100% corectă. Terapia se face atât în cabinet, împreună cu terapeutul, cât și în afara cabinetului.
Nu știu dacă răspund la întrebarea lansată de dvs dar vă voi relata cazul meu. După o lungă perioadă dificilă am făcut și eu ca tot omul modern depresie cu anxietate, pe care le-am tratat cu indiferență. S-au răzbunat și l-au trimis pe fratele lor, atacul de panică cu derealizare care s-a lăsat cu o aforafobie cruntă. Psihiatru, tratament, psihoterapie cognitiv comportamentală. Simptomele au început să pălească, însă psihoterapia nu prea funcționa și eu eram nerăbdătoare să ies pe stradă. Ieșeam în fiecare zi in fața blocului crezând că totul este o glumă proastă, cu dorința clară să-mi reiau viața activă. Nu mergea, tensiunea arterială urca la cer. Mă întorceam în casă plouată. I-am spus psihoterapeutului că vreau să-mi reiau viața. Răspunsul a fost năucitor: dar de ce vă faceți probleme, eu am o clientă care nu iese de 16 ani din casă... m-am speriat. Am renunțat la psihoterapie și m-am pus pe citit să văd eu ce mi se întâmplă. Nu am pretenția că am priceput tot, dar am înțeles că trebuie să-mi fac partea mea de treabă în afara tratamentului medicamentos. Mai exact, să fac sport, să alerg, să fac ceva. Drept care, m-am apucat să alerg prin apartamentul meu nu prea generos în spații. Când am prins curaj, am ieșit pe strada mea, apoi, am trecut și pe alte străzi. Într-o lună eram ca nouă, mergeam pe stradă fără să mai țin mâna în buzunar pe Atacand (pilula antihipertensivă). Am avut în timp câteva palide tentative de recădere, dar le-am gestionat, au plecat. De mulți ani nu mai am probleme.
"dar de ce vă faceți probleme, eu am o clientă care nu iese de 16 ani din casă."
Chiar dacă sună din categoria "terapeuții spun lucruri trăznite" poate că era doar forma lui stângace, mai puțin fericită, de a încerca să "normalizeze" ceea ce ți se întâmpla. Și nu prea i-a ieșit.
Decizia ta de a vedea ce poți să faci tu a fost 100% corectă. Terapia se face atât în cabinet, împreună cu terapeutul, cât și în afara cabinetului.