Experimentul Rosenhan si antipsihiatria
Psihiatria e absolut necesara, medicul psihiatru apara societatea de nebuni. Dar cine apara individul de medicul psihiatru?
1. Bine ai venit in lumea diagnosticului psihiatric
Daca iti rupi un picior, o radiografie o confirma pe loc. Daca ai o infectie bacteriana, testele de laborator o confirma iarasi pe loc.
Dar daca medic decide ca esti nebun? Sigur, “nebun” nu este un diagnostic oficial, e o denumire-umbrela pentru o combinatie de zeci, daca nu sute de diagnostice vagi si neclare. Si aici intervine magia interpretarii.
Diagnosticul psihiatric nu se bazeaza pe markeri biologici clari, ci pe observatii, pe ce spui tu si pe ce intelege medicul din ce ii spui tu. E ca si cum ai diagnostica problemele unei masini uitandu-te doar grimasele facute de sofer in timp ce ii turezi motorul. Sau si mai “intermediat”, observand soferul pe o camera de supraveghere.
Un diagnostic psihiatric pe cat de neclar si nesigur este, pe atat de periculos poate fi. Un diagnostic psihiatric gresit poate fi uneeori o condamnare pe viata. Un psihiatru poate decide ca nu esti capabil sa iei decizii pentru tine insuti, iar inainte sa-ti dai seama, te trezesti sedat si internat impotriva vointei tale. Spre binele tau, desigur.
Imagineaza-ti ca te trezesti intr-o dimineata si descoperi ca orice faci – fiecare oftat, fiecare privire, fiecare moment de plictiseala – este acum considerat un simptom de nebunie. Alegerea ta de mic dejun? Semn de tendinte obsesive. Faptul ca nu ai chef sa vorbesti cu psihiatrul? Paranoia clasica.
Bine ai venit in lumea diagnosticului psihiatric gresit, unde o singura eticheta iti poate intoarce viata pe dos. Si incearca sa te aperi – pentru ca, evident, negarea bolii este tot un simptom.
Dupa ce primesti un diagnostic psihiatric, e ca si cum ai purta un semn invizibil pe care scrie „instabil”. Prietenii incep sa fie precauti, iar daca te enervezi ca cineva merge prea incet pe trotuar, deja e clar ca ai o problema grava. Chiar daca diagnosticul a fost o greseala nu se grabeste nimeni sa te reabiliteze. La urma urmei, daca sustii ca esti sanatos, nu e si asta un semn al bolii?
2. Experimentul Rosenhan
In anii ‘70, un psiholog pe nume David Rosenhan1 a decis sa testeze cat de infailibil era sistemul psihiatric din vremea lui. Spoiler alert: nu era deloc. Rosenhan a demonstrat cat de usor este sa fii diagnosticat gresit si cat de imposibil e sa scapi de eticheta odata ce ti-a fost lipita in frunte. Daca crezi ca a fi acuzat pe nedrept de un furt e groaznic, asteapta sa afli cum e sa fii declarat nebun din greseala.
David Rosenhan nu era genul de psiholog care sa accepte lucrurile fara sa le testeze. Asa ca in 1973 a luat cativa voluntari sanatosi si a vrut sa vada cat de usor poti intra intr-un spital de psihiatrie si apoi cat de greu poti iesi de acolo.
Rosenhan a conceput experimentul foarte simplu.
Opt persoane perfect sanatoase (inclusiv el insusi) s-au prezentat la spitale psihiatrice, spunand ca aud voci.
Acesta era singurul lor “simptom.” Nu vorbeau singuri, nu aveau caderi nervoase, nu faceau niciun fel de crize, doar spuneau ca “aud voci.”
Imediat ce au fost internati, au incetat sa mai pretinda vreun simptom si s-au comportat absolut normal.
Scopul experimentului era simplu, sa vada daca cineva observa ca e ceva in neregula cu ei si ca sunt persoane internate care se comporta perfect normal.
Rezultatul a fost cel pe care Rosenhan il anticipa. Niciun doctor nu si-a dat seama ca cei opt sunt perfect sanatosi. Toti falsii pacienti au fost diagnosticati cu schizofrenie sau alte boli grave.
Desi s-au comportat absolut normal tot timpul, tot ce faceau era interpretat ca simptom.
Scriu notite? Clar erau paranoici.
Stateau linistiti? Catatonie.
Intrebau cand pot pleca? Halucinatii de libertate.
Practic, doctorii vedeau nebunie peste tot, ca un teoretician al conspiratiilor cu prea mult timp liber.
Atunci cand tii in mana un ciocan vezi in jur doar cuie. Atunci cand tii in mana DSM2-ul, manualul tulburarilor psihiatrice, tot ce vezi in jur sunt doar boli grave. Foarte potrivite toate pentru internare nevoluntara.
3. Antipsihiatria
Nu toti au fost surprinsi de rezultatele experimentului lui Rosenhan. De fapt, acestea au fost folosite ca munitie de miscarea antipsihiatrica care deja prindea tractiune in anii ‘60 si ‘70.
Fondatorii antipsihiatriei, Thomas Szasz, Michel Foucault sau R.D. Laing, sustineau ca psihiatria nu este o stiinta exacta, ci mai degraba o metoda de control social. Si cine ar fi putut sa ii contrazica? Experimentul Rosenhan era cel mai bun exemplu.
Thomas Szasz sustinea ca “boala mintala este un mit”. Pentru el etichetele psihiatrice erau mai degraba judecati morale mascate in termeni medicali. De exemplu cineva ar fi putut fi declarat bolnav mintal doar pentru ca refuza sa se conformeze normelor sociale. In unele tari, de exemplu in URSS sau in Romania lui Nicolae Ceausescu dizidentii politici erau de regula internati la psihiatrie, pentru ca doar un nebun putea sa se opuna celei mai bune dintre lumi. 😊
Michel Foucault a scris Istoria nebuniei in care a arat cum in Europa nebunia a fost adeseori considerata impreuna cu saracia si vagabondajul ca fiind o problema de ordine publica. Pentru Foucault psihiatria era un instrument al puterii care decide cine e “normal” si cine trebuie exclus.
R.D. Laing a argumentat că “nebunia” poate fi o reactie sanatoasa la o lume bolnava. El a studiat schizofrenia si a aratat ca adesea simptomele pacientilor reflectau adesea traume familiale si sociale si nu neaparat un dezechilibru biologic misterios.
Ce critica antipsihiatria?
Diagnosticele psihiatrice sunt subiective si lipsite de baza stiintifica clara.
Odata etichetat “bolnav”, pacientul isi pierde credibilitatea si autonomia.
Tratamentele pot fi abuzive, de la lobotomii si socuri electrice la medicamente administrate fortat.
Psihiatria serveste adesea intereselor politice si economice, punand ordine in societate mai degraba decat ajutand indivizii.
Criticile aduse de antipsihiatrie au dus in final la reforme importante, cum ar fi eliminarea tratamentelor extreme si respectarea drepturilor pacientilor. Totusi, miscarea antipsihiatrica nu a fost lipsita de controverse. Unii au dus ideea prea departe, sustinand ca bolile mintale nici macar nu exista, ceea ce sugereaza o problema cu verificarea realitatii. 😊
Dar daca experimentul lui Rosenhan a demonstrat ceva, e ca un pic de scepticism fata de un diagnostic si fata de parerea unui specialist nu strica niciodata.
4. Viata (psihiatrica) dupa Rosenhan
Experimentul Rosenhan ne-a aratat un adevar inconfortabil, ca diagnosticul psihiatric nu e nici pe departe o stiinta exacta. O greseala, a ta sau a unui medic te poate costa libertatea, viata sociala si chiar viitorul. Psihiatria este necesara, dar si constientizarea defectelor ei e la fel de importanta.
Pana la urma, daca un grup de oameni perfect sanatosi a ajuns sa stea internat saptamani intregi, ce sanse sunt ca sistemul sa nu fi distrus deja milioane de vieti prin greseli similare?
Chiar acum, in timp ce cititi aceste randuri multi oameni sunt inchisi fara voia lor in spitalele de psihiatrie din toata lumea, incercand sa-si convinga doctorii ca sunt sanatosi si ca vor sa mearga acasa. Iar medicii posibil sa noteze ca “pacientul manifesta idei delirante ca nu are nicio problema.”
5. In loc de concluzie
Psihiatria e absolut necesara, medicul psihiatru apara societatea de nebuni. Dar cine apara individul de medicul psihiatru?
Nu mă pricep la subiecte psihiatrice și nici nu vreau să mă aprofundez în ele, poate doar să-mi fac o idee. Citind articolul, mi-am adus aminte că, la 18 ani,in Atena, mergeam în fiecare sâmbătă cu un grup de 10 prieteni la un zid pe jumătate dărâmat al spitalului de psihiatrie. Intram direct într-o curte din spate, la o întâlnire pe care nimeni n-o stabilise. Mergeam să jucăm fotbal cu „nebuni” și să le dăm pachete de țigări și dulciuri. Ei se bucurau „ca niște nebuni”, iar noi îl aveam pe Vanghelis permanent portar. Vanghelis era internat de la 18 ani și pe atunci se apropia de 30… Era un portar extraordinar, neînfricat.
Ultima dată când am jucat împreună, au apărut trei infirmieri. Ne-au spus că știu că sărim gardul și că e periculos, și că vor chema poliția. Apoi au decis să jucăm cu toții un ultim meci de rămas-bun, și atunci a fost prima dată când Vanghelis a arătat „semne de nebunie”. La un atac al adversarilor, infirmierul avea mingea, iar Vanghelis a ieșit brusc, urlând ca o fiară înfuriată, și a pornit cu toată viteza spre infirmier. Am înghețat. Toți. Vanghelis a plonjat la picioarele infirmierului, care și el înghețase, și a prins mingea. S-a ridicat și a sărbătorit cu bucuria unui copil. Știa că e ultimul nostru meci.
N-am acceptat niciodată nebunia ca pe ceva periculos. Poate că asta e periculos în sine, dar întotdeauna am crezut că e ca emițătorul și receptorul... dacă transmit la lungimi de undă diferite, nu se vor întâlni niciodată.